Toate pleacă de la iubire şi se întorc la iubire

iubire

Ce îndemn puteţi adresa celor căsătoriţi? Trebuie acceptat divorţul? Consider o oarecare încumetare să vorbesc eu despre căsătorie, dar, ca să-mi acord nişte circumstanţe, vă spun că pot vorbi, întrucât consider că în călugărie sau în căsătorie trăim aceeaşi natură omenească, aceeaşi fire omenească. Evident că şi în căsătorie trebuie gândită mântuirea omului; nu numai gândită, dar trăită şi în rugăciune. Trebuie să apelăm la rugăciune cerând Domnului: „Doamne, dacă eu nu pot să spun în urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, schimbă-i, îndulceşte-i această inimă, că nu vrem să călcăm porunca Ta certându-ne între noi sau despărţindu-ne”.

Şi amintim aici cuvântul Domnului că „pentru împietrirea voastră v-a dat Moise această lege”. Şi deci, singura aşa-zisă soluţie sau răul cel mai mic înseamnă de fapt o despărţire, atunci, poate cu rugăciune, cu pocăinţă, cu smerenie, trebuie realizată o despărţire cât mai puţin dureroasă pentru toţi: gândiţi-vă mai întâi la copii. Pentru copii este o tragedie de nespus. Şi asta am înţeles-o mult mai mult de când am devenit duhovnic şi am primit multe spovedanii.

Nefericirile astea rănesc generaţii după generaţii de copii şi, din păcate, se repetă. Deci, pe de o parte, despărţirea şi divorţul să fie ca soluţie atunci când este răul cel mai mic. Pe de altă parte, trebuie cultivată dragostea, iubirea, fiindcă la virtutea dragostei se reduc toate poruncile Domnului. Nu se reduc prin eliminare, ci prin sinteză. Toate sunt incluse în dragoste. Dragoste de Dumnezeu întâi, fiind porunca primă, fără de care nimic nu se poate întemeia serios, şi dragostea de aproapele, fiind a doua. Dar dragostea este firea omului. Nu ştiu care dintre Apostoli spunea că „poruncile Domnului nu sunt dureroase”.

Porunca Domnului este tocmai ce doreşte, ce pofteşte sufletul meu în adâncul lui.

Spuneam să nu dispreţuim prostiile. Acum zic să nu dispreţuim nici păcatul, ca putinţă de a ne revela virtutea, dacă n-o cunoaştem. Şi în păcat, lucrul care îl sminteşte pe om de cele mai multe ori, este cel mai apropiat de dragoste; este ispita cea mai uşoară pentru diavol, este o iubire, este o împreunare. Dar nu asta este iubirea deplină, nu asta este firea omului. Aceasta este numai un act, este genetică, dar are apropierea cea mai mare de forma dragostei pe care o porunceşte Domnul. Pe Dumnezeu L-am numit, dacă-mi iertaţi această obrăznicie, de multe ori, în Apus, „Dumnezeu profesional”; adică ştie despre ce este vorba. Nu ca dumnezeii altor religii sau filosofii care nu-l cunosc pe om şi nu-i pot revela adevărul. Al nostru este „profesional”, este Cel Care nea „fabricat” şi Care ştie, aş zice, cum spunea şi mama despre noi, copiii: „îmi cunosc eu marfa!”. Dumnezeu îşi cunoaşte „marfa”, ştie din ce suntem făcuţi şi de aceea ne putem încredinţa cuvântului lui Dumnezeu, de aceea ne putem lăsa în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum pruncul se lasă în mâinile maicii sale. Ce face maica sa? înţelege ce înseamnă când urlă, căci pruncul nu are decât urletul prin care-şi cere drepturile. Maica ştie când trebuie să-l hrănească, când trebuie să-l întoarcă pe cealaltă parte şi ştie să-l schimbe, atunci când singur s-a murdărit. Acesta este Dumnezeul nostru.

Nu mai ştiu care profet spune: „Cel Care a făcut ochiul nu o să vadă El? Cel Care a făcut urechea, n-o să audă EL?” Şi aş continua eu: Cel Care a făcut pe maică, nu ştie El ce este o maică? Deci, noi ne putem încredinţa Dumnezeului înconjoară până şi iadul în dragostea lor. Dumnezeu nu Se schimbă în Sine, cum ne schimbăm noi, ci ne învaţă să devenim şi noi neschimbaţi, imuabili, ca şi Dumnezeu. Deci, trebuie să devenim neschimbaţi în iubirea noastră şi iubirea de vrăjmaşi arată tocmai aceasta: că am devenit dragoste, precum şi Dumnezeul nostru este dragoste.

Există totuşi o problemă: nu este o greşeală iubirea lui Satana, ci numai un avertisment, pe care-l avem din experienţa Bisericii, de la Sfinţii Părinţi. Atât timp cât suntem în slăbiciunea noastră păcătoasă, omenească, atât timp cât mândria are putere asupra noastră, fie ea cât de mică (mândria fiind tocmai asemănarea cu Satana), atât timp cât putem fi înşelaţi de sa-tana este un pericol a-l iubi pe cel ce s-a declarat până la capăt vrăjmaş al lui Dumnezeu. Noi cunoaştem pe Satana – Vrăjmaş, ca pe cel care nu se mai pocăieşte; nu mai este loc de pocăinţă în sufletul lui şi, dacă el însuşi s-a declarat aşa, dacă aşa îi este firea, atât timp cât noi trebuie să urmăm, cu greu, cu poticniri multe, cu smintiri, cu păcate, drumul dumnezeiesc al mântuirii, este bine să ne ferim, ascetic aş zice, a arăta în vreun fel iubire faţă de vrăjmaşul absolut.

Am auzit – trebuie să luăm aminte – că un număr de asceţi care au ajuns la o iubire foarte înaltă au fost înşelaţi de o viziune a lui Satana, care s-a înfăţişat ca un prinţ extrem de frumos, dumnezeiesc, dar extrem de trist, fiindcă Dumnezeu l-a respins şi au căzut în capcana sa şi, din mila lor, am auzit că s-au smintit şi au căzut în ură de Dumnezeu pentru iubirea de Satana. Văd că şi omul modern câteodată, în îndrăcirea lui, tinde să fie aşa. Dar până nu ne vădeşte Domnul pe cineva ca vrăjmaş până la capăt, nici noi nu trebuie să-l punem în această categorie. Şi încercăm, cu grijă, să trăim porunca iubirii dată de Domnul.

Dragostea trebuie să meargă până la cruce, până la iad. Sfântul Siluan, pentru a găsi smerenia şi a se mântui, a primit de la Domnul acest îndemn: „Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjduit”.

P.S. Serafim: în legătură cu iubirea aceasta fără limită, chiar şi a Satanei, spun că este totuşi o problemă teoretică. Trebuie să fim practici şi iubirea este totdeauna practică: se adresează persoanei de lângă mine.

Mi-amintesc un cuvânt foarte interesant pe care un părinte l-a spus maicii Maria Comptov, o maică ortodoxă, de origine rusă, plecată în Occident şi moartă într-un lagăr – poate la Auschwitz – se pare că în locul altei persoane.

Aceasta, înainte de a deveni maică, la Paris, a întrebat pe cineva în Rusia: „Părinte, ce este adevărul?”. Şi acela i-a răspuns aşa: „Adevărul e să iubeşti pe aproapele tău. Cine iubeşte pe aproapele său, acela trăieşte în adevăr”.

Şi a subliniat: pe aproapele tău, nu pe cel de departe. Că e foarte uşor să-i iubeşti pe cei de departe. E foarte uşor să-ţi pui teoretic problema iubirii, că iubesc pe cei din Braşov, din Bucureşti, din America. Dar pe cel cu care trăiesc în casă, pe soţ, pe copil, pe cel de pe stradă, pe cel de la locul de muncă, cu care mă întâlnesc în toate zilele şi care e adevăratul meu aproape, pe acesta e mai greu să-l iubesc. Deci, adevărul e să-l iubeşti concret pe aproapele tău, nu pe cel de departe. Când o să începem să-l iubim pe aproapele nostru, ne vom da seama cum putem ajunge şi la măsura de care vorbea părintele, că vom avea milă poate şi pentru satana. Dar asta este teoretic. La nivelul nostru nu putem vorbi de iubirea lui Satana, şi nu vom începe niciodată cu iubirea pentru Satana. începem să iubim pe aproapele nostru şi apoi vom ajunge, poate, şi la Satana ca să-l convertim.

Mântuitorul ne-a poruncit să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”. Şi despre Acelaşi Mântuitor este scris că, deşi oamenii îl apreciau, El nu Se încredea oamenilor, fiindcă ştia ce este în om. Şi Apostolul Ioan subliniază: „Şi nu era nevoie să-I spună cineva ceea ce era în om”. Şi, într-adevăr, îl vedem pe Mântuitorul de mai multe ori fugind de om, ascunzându-Se de mulţime şi, atunci când Şi-a terminat misiunea pe pământ, omul, în câteva mişcări, a terminat cu El. Când S-a încredinţat omului, în câteva zile omul L-a pus pe cruce. Deci, noi trebuie să cultivăm în inimă porunca Domnului, neluînd-o ca pe o silnicie (în sensul că eu spun să faci aceasta, că tu eşti mic şi eu sunt mare), ci ca pe o dezvăluire a ceea ce este viaţa dumnezeiască, cu care trebuie să ne asemănăm, pe care să o dorim şi să o iubim.

Fiindcă m-aţi primit şi m-aţi aşteptat ca fiu al filosofului Noica, aş vrea să vă spun în încheiere că înţeleg cuvântul filosofie etimologic, adică iubirea înţelepciunii. Or, înţelepciunea lui Dumnezeu este Hristos. Şi aşa au spus şi Sfinţii Părinţi, că trăirea creştinească adevărată este iubirea lui Hristos.

Toate pleacă de la iubire şi se întorc la iubire.

În afară de iubire, nu este nimic altceva, întrucât este scris că Dumnezeu Însuşi este iubire.

Trăirea creştinească şi toate virtuţile pe care ni le predică Biserica prin cuvintele şi experienţa sa trebuie întotdeauna verificate cu cele două porunci ale lui Hristos care se reduc la cuvântul iubire: dragostea de Dumnezeu şi de om. Numai în perspectiva acestor două porunci am înţelege în lumina lor adevărată toate cele ce vrea să ni le dea Biserica.

Pr.Rafail Noica – fragmente din vol. “Celălalt Noica”, Edit. Anastasia, 2002

Lascia un commento

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

%d blogger cliccano Mi Piace per questo: