Nevoinţele şi viaţa Cuviosului Părintelui nostru Sava cel Sfinţit

sf_sava

Pe cînd Teodosie cel Tînăr ţinea sceptrul împărăţiei greceşti şi avea douăzeci şi şapte de ani în împărăţie, s-a născut Cuviosul Părintele nostru Sava în părţile Capadociei şi în mitropolia Cezareei, într-un sat ce se numea Mutalasc. Acesta la început era neînsemnat, iar mai pe urmă, prin Sava, care s-a născut într-însul, s-a arătat mai slăvit decît Armatem, care a odrăslit pe dumnezeiescul prooroc Samuil.

Părinţii fericitului Sava se chemau Ioan şi Sofia şi erau de bun neam şi binecredincioşi; iar cînd era pruncul de cinci ani, s-au dus părinţii lui în Alexandria, la slujba împărătească, pentru că Ioan era ostaş. Prin pronia lui Dumnezeu, Sava a rămas cu averea părinţilor la Eremia, fratele mamei sale. Şi întrucît Eremia avea o femeie cu nărav rău şi sfadnică, supărîndu-se copilul, s-a dus la Grigorie, fratele tătălui-său, care vieţuia într-alt sat, ce se numea Scanda, pentru care pricină s-a ridicat vrajbă între unchii lui. Părinţii lui zăbovind multă vreme în Alexandria, Eremia şi cu Grigorie se certau între dînşii, căci fiecare dintr-înşii voia să-l aibă la el, nu atît pentru că îl iubeau pe copil, pe cît ca să fie părtaş avuţiei tatălui său. Iar fericitul copil, avînd înţelegere de bătrîn şi văzînd gîlceava şi sfada unchilor lui, s-a lepădat de toată averea părinţilor şi mergînd în mănăstirea lui Flavian, ce era departe de satul Mutalasc ca de douăzeci de stadii, a luat chipul îngeresc, fiind atunci abia de opt ani. Vieţuind acolo, a învăţat repede psaltirea şi celelalte sfinte scripturi şi sporea în fapte bune, luînd aminte la rînduiala monahicească.

Nu după multă vreme împăcîndu-se între dînşii, unchii fericitului Sava au venit la dînsul în mănăstire şi au început a-l răzvrăti, sfătuindu-l să iasă din acea sfîntă ogradă şi să-şi ia femeie cu care să vieţuiască în averea părintească. El, voind mai bine a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decît a vieţui în locaşurile păcătoşilor şi iubind mai mult viaţa monahicească decît cea mirenească, nu ascultă de unchii săi şi sfatul lor cel înşelător îl lepăda, zicînd: “Eu fug ca de un balaur de acei care îmi poruncesc a mă lepăda de calea lui Dumnezeu. Pentru că mă tem ca nu cumva, cu vorba lor cea rea, să-mi strice obiceiurile mele bune şi apoi să aduc asupra mea blestemul cu care blestemă proorocul pe cei care se dedau la îndărătnicii, despre care zice: Blestemaţi sînt cei ce se abat de la poruncile Tale.

Cu aceste cuvinte izgonind de la dînsul pe unchii săi, care nimic n-au folosit, el se sîrguia în mai mari nevoinţe, cu ostenelile şi înfrînările chinuindu-şi trupul şi robindu-l pe el duhului.

Deci, fiind biruit şarpele acela, care prin avere şi însurătoare voia să-l scoată din sfîntul lăcaş, ca din sălăşluirea Raiului – s-a apropiat alt ispititor, spre a ispiti pe sfînt, adică diavolul îmbuibării pîntecelui. Căci fericitul, lucrînd odinioară în grădina mănăstirii, a văzut un măr foarte frumos într-un pom, şi fiind biruit de cuget, a rupt mărul acela, vrînd a-l mînca mai înainte de vremea rînduită şi de obişnuita binecuvîntare. Dar, aducîndu-şi aminte că în rai cu astfel de rod şarpele a adus spre păcat pe cel dintîi om, s-a oprit de a-l mînca şi se osîndea singur în sine zicînd: Frumos şi bun era la mîncare rodul cel ce a omorît pe Adam. Şi, aruncînd mărul la pămînt, l-a călcat cu picioarele, călcînd împreună cu dînsul şi gîndul său, iar mai vîrtos zdrobind capul şarpelui lăcomiei de pîntece; apoi şi-a pus însuşi legămînt să nu mai mănînce mere pînă la moartea sa. De atunci toată pofta şi-o biruia prin înfrînare, mîncînd şi dormind puţin, pururea petrecînd în osteneală; pentru că mîinile lui erau întinse ori spre rugăciune, ori la lucru. Măcar că era tînăr, dar îndată s-a făcut deopotrivă în fapte bune cu toţi părinţii cei bătrîni, care se aflau în acea mănăstire.

Odinioară s-a întîmplat unui frate, ce avea slujba pităriei, că şi-a udat hainele sale de ploaie şi era vreme de iarnă, cînd nu strălucea soarele. Deci, neavînd unde să-şi usuce hainele, le-a băgat în cuptorul de copt pîine, deasupra lemnelor şi le-a uitat acolo. După puţin timp s-au adunat fraţii să coacă pîine şi au aprins lemnele în cuptor, neştiind că pitarul îşi pusese într-însul hainele sale să se usuce. Aprinzîndu-se lemnele foarte tare, şi-a adus aminte pitarul de hainele sale şi se întristă mult. Acolo era şi fericitul Sava, care, văzînd întristarea fratelui, nu s-a temut şi făcîndu-şi semnul Sfintei Cruci, a intrat în văpaia cuptorului. O, minune! Precum altădată tinerii prin credinţă, nu s-au ars în cuptorul Babilonului, aşa şi copilul Sava, precum dragostea cea către frate, a ieşit din cuptor nevătămat, aducînd în mîinile sale hainele fratelui nevătămate, asemenea şi ale sale rămînînd nearse.

Această minune văzînd-o fraţii, s-au înspăimîntat şi zicea unul către altul: “Ce are să fie copilul acesta în anii viitori, dacă s-a învrednicit de la Dumnezeu cu un dar ca acesta, chiar din tinereţile lui”.

A petrecut fericitul în acea mănăstire zece ani, mergînd din putere în putere şi din slavă în slavă. Apoi a vrut să se ducă la Ierusalim, să se închine Sfintelor Locuri, să cerceteze pe părinţii care erau acolo, prin pustietăţile cele de primprejur, să se folosească din vorba cea împreună cu dînşii şi să-şi găsească acolo un loc spre sălăşluire pustnicească. Deci, apropiindu-se de egumen, a cerut voie să-l elibereze pe el cu rugăciunea şi cu binecuvîntare spre sfînta cetate. Iar egumenul n-a vrut să-l lase, zicînd: “Nu este bine, tînăr fiind, să umbli aiurea, ci mai de folos îţi este să stai într-un loc”.

Dar Dumnezeu Care le rînduieşte pe toate spre folos, a poruncit egumenului în vis să nu oprească pe Sava. “Dă-i drumul, zice, să-Mi slujească Mie în pustie”. Atunci chemînd egumenul pe fericitul, i-a dat binecuvîntare, şi cu rugăciune l-a eliberat spre drumul său. Iar el, povăţuit fiind de dreapta celui Preaînalt, a venit în Ierusalim în al optsprezecelea an al vîrstei sale, la sfîrşitul împărăţiei lui Marchian şi a patriarhului Iuvenalie. Intrînd în mănăstirea Sfîntului Pasarion, în vreme de iarnă, l-a primit Elpidie arhimandritul şi l-a dat unui bătrîn capadocian, la care iernînd gîndea la viaţa pustnicească, pe care de mult cu mare dorinţă o rîvnea. El, auzind de Eftimie cel Mare, care strălucea cu faptele cele bune şi cu minunile în pustia aceea dinspre părţile de răsărit ale Ierusalimului, a voit a-l vedea.

Deci, cerînd binecuvîntare de la întîistătătorul, a plecat şi ajungînd în lavra marelui Eftimie, a petrecut acolo cîteva zile, aşteptînd vremea în care i-ar fi fost cu putinţă a vedea pe cel dorit; căci cuviosul nu venea totdeauna în sobor, ci numai o dată pe săptămînă, sau de două ori, şi la zile însemnate. Venind sîmbăta, Sava a văzut pe Cuviosul Eftimie ducîndu-se la biserică şi a căzut înaintea lui, rugîndu-se cu osârdie să-l primească şi pe el în lavra sa. Iar minunatul Eftimie, văzându-l aşa tânăr, l-a trimis în mănăstirea cea mai din vale, care era făcută pentru noii începători, adică la fericitul Teoctist, poruncindu-i să poarte grijă de acel monah tânăr. Apoi a proorocit pentru dânsul, că în scurt timp, cu darul lui Hristos, va străluci în viaţa cea monahicească, mai mult decât mulţi alţii şi că va fi propovăduitorul tuturor pustnicilor din Palestina şi va ridica lavră mai mare decât toate lavrele din toate părţile acelea.

Sava, fiind primit în mănăstirea cea mai din vale, s-a dat pe sine cu totul lui Dumnezeu şi săvîrşea toate slujbele mănăstirii cu ascultare, fără cîrtire, cu supunere smerită şi întru osteneală cu osîrdie, încît se minunau părinţii de atîta iubire de osteneală şi de obiceiul lui cel bun. Iar diavolul, vrînd să-i facă împiedicare, a născocit un astfel de lucru: era în mănăstirea aceea un frate de neam din Alexandria, cu numele Ioan. Acela, auzind de moartea părinţilor săi, i-a băgat vrăjmaşul în mintea lui un gînd netrebnic, ca să meargă şi să rînduiască averea rămasă de la părinţii săi. De aceea supăra pe egumenul Teoctist cu dese rugăminţi, să-l lase să se ducă în Alexandria şi cerea ca şi pe Sava să-l lase să meargă împreună cu dînsul, să-i fie spre ajutor, ca unul care era puternic cu trupul şi putea să-i slujească bine pe cale. Silit fiind Teoctist de rugăminţile cele cu sîrguinţă ale lui Ioan, i-a dat drumul să meargă în patria sa şi l-a liberat împreună cu dînsul şi pe Sava, după cererea lui; apoi s-au dus.

Ajungînd ei în Alexandria şi îngrijindu-se de averea ce rămăsese după cei morţi, fericitul Sava a cunoscut pe părinţii săi, Ioan şi Sofia, care se întîmplaseră într-acea vreme acolo – pentru că tatăl său avea o dregătorie ostăşească în Alexandria, din porunca împărătească. Atunci fericitul Sava începea a doua nevoinţă şi de mai mare luptă, decît cea dintîi, pe care a avut-o cînd l-au chemat unchii lui din mănăstire în lume, pentru însurătoare. Pentru că mai mult îl sileau părinţii lui, pe de o parte cu rugăminţi şi cu lacrimi, iar pe de altă parte cu cuvintele cele drăgăstoase şi înşelătoare, ca să lepede hainele cele negre şi să le îmbrace pe cele albe; apoi urmînd vieţii lor, să se facă ostaş în locul tatălui său.

Fericitul, pricepînd că acea întîlnire şi cunoştinţă cu părinţii săi i s-a făcut prin meşteşugirea vrăjmaşului, s-a împotrivit tare firii sale. Pentru că s-a lepădat de dragostea părintească şi, trecînd cu vederea rugămintea lor şi lacrimile cele multe, s-a făcut ca un diamant tare, neclintit în buna hotărîre, răspunzînd părinţilor: Mă tem de Cel care a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe maica sa, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi care nu-şi va lua Crucea sa şi nu va veni după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci, cum vă voi cinsti pe voi mai mult decît pe Dumnezeu şi viaţa voastră deşartă, mai mult decît Crucea, şi ostăşia voastră lumească, mai vîrtos decît ostăşia cea duhovnicească? Căci dacă împăraţii pămînteşti, osîndesc la chinuri pe ostaşii care fug din cetele lor, cu atît mai mult Împăratul ceresc nu va cruţa pe aceia, care, înscriindu-se în ostăşia Lui mult mai cinstită, cad din ceata Lui cea aleasă”. La sfîrşit, fericitul Sava a adăugat şi aceasta: “Voi, dacă mă veţi sili mai mult la aceasta, ca să mă lepăd de ostăşia lui Hristos cea prea frumoasă, apoi mai mult, nu vă voi mai numi părinţii mei”.

Ioan şi Sofia, văzînd inima fiului lor neînduplecată către dorinţa lor, au încetat de a-l mai supăra şi cu mai multă tînguire l-au liberat, fără voia lor. Apoi l-au rugat să ia ceva din averea lor pentru trebuinţă, după aceea i-au dat patruzeci de galbeni, iar el nu voia să ia nimic; dar, ca să nu mîhnească prea tare pe părinţii săi, a luat numai trei galbeni, însă şi pe aceia, întorcîndu-se în mănăstire, i-a dat în mîna lui Teoctist, egumenul său.

Împlinind în acea mănăstire zece ani, cuviosul Teoctist s-a mutat la Domnul, iar după dînsul s-a ales cuviosul Marin, bărbat cu fapte bune, dar şi acela săvîrşindu-se după doi ani, a venit după dînsul Longhin, bărbat bun. Fericitul Sava împlinea într-acea vreme treizeci de ani de la naşterea sa. Atunci, apropiindu-se de egumenul Longhin l-a rugat ca, pentru viaţa cea fără tulburare, să-i dea voie să se închidă în peştera cea de lîngă mănăstire, în partea dinspre miazăzi. Longhin a vestit prin scrisoare pe marele Eftimie. Acesta, avînd urechile sale pline de povestirile despre viaţa lui Sava cea fără prihană, despre postirea, rugăciunile, blîndeţea, smerenia şi despre celelalte fapte bune ale lui plăcute lui Dumnezeu, a scris înapoi lui Loghin: “Să nu opreşti pe Sava a se osteni precum voieşte”.

Deci, i s-a poruncit la început fericitului să petreacă într-acea peşteră numai cinci zile în săptămînă; apoi, după cererea lui, cinci ani a fost liber a petrece într-însa. Iar viaţa lui în peşteră era aşa: cinci zile postea, negustînd nimic, nici ieşind din peşteră. Lucrul lui era acolo împletirea de coşniţe, din care în fiecare zi împletea cîte zece, iar în gură şi în minte avea rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Sîmbăta, venea de dimineaţă din peşteră în mănăstire, aducînd cu sine cincizeci de coşniţe. Cînd venea, se împărtăşea cu soborniceasca rugăciune şi, întărindu-şi trupul cu hrană, iarăşi intra în seara Duminicii în peşteră, ducînd cu sine stîlpări de finic, cît putea să-i fie destule pentru împletirea a cincizeci de coşniţe.

Într-o osteneală şi postire ca aceea, vieţuind el în acea peşteră cinci ani, l-a luat cu sine marele Eftimie, la ostenelile cele pustniceşti, ca pe un monah desăvîrşit, care în anii săi cei tineri a ajuns la măsura părinţilor celor ce au îmbătrînit întru faptele cele bune, pentru care pricină marele Eftimie îl numea tînăr-bătrîn. Căci, fiind tînăr cu trupul, avea ca un bătrîn înţelepciune duhovnicească şi viaţa curată.

Deci a ieşit împreună cu dînsul marele Eftimie din lavră, în a paisprezecea zi a lunii ianuarie, ducînd împreună cu el şi pe fericitul Dometian, în pustia Ruva, vrînd să petreacă acolo tot postul mare, pînă la Duminica Stîlpărilor. Apoi a vrut odată bătrînul să treacă prin altă pustie ce era deasupra Mării Moarte, dinspre miazăzi, unde a venit împreună cu amîndoi ucenicii săi, Dometian şi Sava, în nişte locuri fără apă. Fiind arşiţă mare, fericitul Sava a ostenit şi slăbind de sete a căzut, neputînd a mai merge. Făcîndu-i-se milă de dînsul, marele Eftimie a căzut la rugăciune depărtîndu-se de dînsul ca de o aruncătură de piatră şi se ruga, zicînd: “Doamne, Dumnezeule, dă apă ca să se potolească setea acelui frate care a slăbit”. Apoi, sculîndu-se de la rugăciune, a săpat în pămînt de trei ori cu un lemnişor ce se întîmplase acolo şi îndată a izvorît apă vie din care bînd Sava s-a întărit. El de atunci a primit putere dumnezeiască de a răbda de sete prin pustie. Apoi, sosind Duminica Stîlpărilor, s-au întors în lavră.

Trecînd puţină vreme, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Eftimie, s-a mutat la Domnul, luîndu-i locul ca patriarh în Ierusalim, Anastasie. Iar după mutarea Sfîntului Eftimie şi după săvîrşirea altor părinţi bătrîni ai acelei lavre, văzînd Sava că se schimbă rînduielile mănăstirii, s-a dus în pustia ce este dinspre răsărit, împrejurul Iordanului, unde într-acea vreme strălucea, ca o stea luminoasă, Cuviosul Gherasim, cu viaţa sa cea îmbunătăţită.

Fericitul Sava era atunci de treizeci şi cinci de ani de la naşterea sa, cînd s-a sălăşluit în pustie singur, unde a fost ispitit de diavol, care, a ridicat asupra lui război. Odată, odihnindu-se sfîntul după osteneală, la miezul nopţii s-a închipuit diavolul în mulţime de şerpi şi de scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoşa. Dar el îndată s-a sculat la rugăciune şi era în buzele lui psalmul lui David care zice: Nu te vei teme de frica de noapte...; peste aspidă şi vasilisc vei călca… . Acestea zicînd el, îndată a pierit diavolul, cu toate înfricoşările lui.

După cîteva zile iarăşi s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricoşat şi s-a repezit la sfînt, vrînd să-l sfîşie şi, apropiindu-se, se da înapoi; apoi iarăşi se repezea şi iarăşi se da înapoi. Iar cuviosul, văzînd pornirea fiarei şi mişcările ei, a zis: “Dacă ai îngăduinţă de la Dumnezeu a mă mînca, pentru ce te opreşti? Iar de nu, pentru ce te osteneşti în deşert? Căci te voi călca pe tine, leule, fiind înarmat cu puterea Hristosului meu!”. Atunci îndată diavolul, care se arătase în chip de fiară, a fugit cu ruşine. Din acea vreme i-a supus Dumnezeu toate fiarele şi balaurii, încît umbla prin mijlocul lor ca prin mijlocul oilor celor blînde.

Odată, umblînd prin pustie, a întîmpinat patru saracini foarte flămînzi şi slăbiţi. Acelora poruncindu-le să stea, a scos din haina sa rădăcini înaintea lor, cu care şi el singur se hrănea şi care se chemau melagrii, precum şi miez de trestie. Iar ei mîncînd s-au întărit şi au însemnat locul şederii lui, apoi s-au dus. După cîteva zile au venit la dînsul, aducîndu-i pîine, brînză şi dactile (un fel de fructe) dîndu-i mulţumire pentru facerea de bine, căci în zi de foamete i-a hrănit pe dînşii. Iar el, umilindu-se, a zis în sufletul său cu lacrimi: “O, amar suflete al meu! Aceşti oameni pentru o mică facere de bine, pe care le-am făcut-o odată, cît sînt de mulţumitori! Iar noi ce vom face? Primind întotdeauna darurile lui Dumnezeu cele negrăite, sîntem nemulţumitori, vieţuind în lene şi în nepurtare de grijă, nici păzind sfintele Lui porunci.

După aceasta a venit la dînsul un monah cu numele Antie, iubitor de fapte bune, care mai înainte petrecuse multă vreme cu Cuviosul Teodosie. Acela, legîndu-se prin dragoste de fericitul Sava a început a vieţui împreună cu dînsul. Odată au năvălit asupra lor agarenii, care au trimis pe unul înaintea lor ca să-i omoare. Iar cuvioşii părinţi, rugîndu-se către Dumnezeu, îndată s-a deschis pămîntul şi a înghiţit pe acei agareni; apoi ceilalţi agareni, văzînd acea minune, s-au temut şi au fugit. După aceea fericitul Sava, prin tovarăşul său Antie, s-a cunoscut cu Cuviosul Teodosie şi mare dragoste s-a prins între ei.

Împlinindu-se al patrulea an al petrecerii Sfîntului Sava în pustie şi străbătînd şi alte locuri ale pustietăţii, s-a suit la un loc înalt, unde împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Tînăr, s-a îndulcit de învăţătura cea folositoare de suflet de la marele Eftimie. Acolo Sava petrecînd toată noaptea în obişnuitele sale rugăciuni, i s-a arătat o vedenie. Era îngerul lui Dumnezeu prea strălucit, arătîndu-i o vale pe care curgea odată pîrîul din Siloam către miazăzi, unde era o peşteră. Deci îi poruncea îngerul să locuiască în acea peşteră vestindu-l că Cel ce dă hrană dobitoacelor şi puilor de corbi, care-L cheamă pe El, Acela îl va hrăni şi pe dînsul în acea peşteră. Apoi, sfîrşindu-se vedenia şi făcîndu-se ziuă, s-a pogorît Sava din dealul acela şi, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat peştera aceea pe care i-a arătat-o îngerul în vis şi s-a sălăşluit într-însa, fiind de patruzeci de ani de la naşterea sa. În acel an s-a mutat la Domnul, Anastasie, patriarhul Ierusalimului, lăsînd după sine în scaun pe Martirie; iar Zinon, împăratul, omorînd pe tiranul Vasilisc, şi-a primit împărăţia sa.

Peştera aceea în care s-a sălăşluit Cuviosul Sava, avea suire la dînsa foarte grea. Pentru aceea a legat din peşteră o frînghie, pe care se pogora după apă la izvorul ce se numea Eptastom, ce era departe de peşteră ca la cinsprezece stadii. Vieţuind cuviosul în peştera aceea, la început se hrănea cu buruienile ce creşteau prin jurul peşterii; iar Dumnezeu, care i-a poruncit să sălăşluiască acolo, i-a trimis hrană prin oameni barbari, precum prin corbi lui Ilie proorocul, în Horat. După cîtva timp, trecînd patru saracini prin locul acela, au aflat peştera Cuviosului Sava şi voiau să se suie la dînsul, dar nu puteau pentru greutatea urcuşului. Fericitul, văzîndu-i pe dînşii de sus, a slobozit frînghia ca să se suie la el. Ei, intrînd în peşteră n-au aflat la dînsul nimic şi s-au minunat de viaţa şi de obiceiul lui cel bun; apoi făcîndu-li-se milă, s-au sfătuit ca să aibă purtare de grijă pentru hrana lui. Deci veneau adeseori la dînsul şi aduceau pîine, brînză, finice şi alte mîncări. Cuviosul a petrecut în aceea peşteră cinci ani singur, vorbind numai cu Dumnezeu şi cu rugăciunile cele neîncetate biruind pe vrăjmaşii cei nevăzuţi. Apoi a binevoit Dumnezeu a-i încredinţa sufletele multora şi a-l face povăţuitor şi păstor al oilor celor cuvîntătoare; căci după cinci ani de petrecere liniştită în acea peşteră, au început mulţi a veni la dînsul din diferite locuri, vrînd a vieţui lîngă el; iar el primindu-i pe toţi cu dragoste, dădea fiecăruia loc îndemînatic pentru nevoinţă. Apoi, zidindu-şi chilii, vieţuiau cu plăcere de Dumnezeu, privind la chipul vieţii celei pline de fapte bune a Cuviosului Sava. Deci, s-au adunat la dînsul în puţină vreme, pînă la şaptezeci de fraţi, între care cei mai aleşi erau aceştia: Ioan, care după aceea a fost egumen al lavrei celei noi, Iacov, care a zidit lîngă Iordan lavra ce se numeşte Pirghion; Firmin şi Severin, dintre care unul a alcătuit lavră în Malishe, iar celălalt a făcut o mănăstire în Varihe şi Iulian, economul lavrei de la Iordan, care se cheamă Elcherava, şi alţi mulţi bărbaţi sfinţi, ale căror nume sînt scrise în cărţile vieţii. Tuturor acelora le era egumen Cuviosul Sava.

Înmulţindu-se fraţii şi făcîndu-se lavră pe deal, din partea dinspre miazănoapte a pîrîului, cuviosul a zidit o biserică mică în vale, în mijlocul pîrîului cel uscat. Cînd venea la dînsul cinev a din cei sfinţiţi, îl ruga pe acela de săvîrşea Sfînta Liturghie, el nevrînd să primească hirotonia din smerenie, nici pe vreunul din fraţi nu voia să-l ridice la treapta preoţiei.

Fiind prin locul acela lipsă de apă, pentru că izvorul era departe de locul acela, sfîntul s-a rugat într-o noapte, zicînd: “Doamne, Dumnezeul nostru, de este voia Ta să fie locuit în slava prea sfîntului Tău nume locul acesta, caută spre noi, robii Tăi, şi ne izvorăşte apă spre potolirea setei noastre”. Astfel rugîndu-se, s-a auzit un glas din pîrîu, unde căutînd, fiind lună plină în noaptea aceia, a văzut un asin sălbatic săpînd cu piciorul în pămînt şi, punîndu-şi gura la locul cel săpat, a băut apă. Deci, îndată pogorîndu-se Cuviosul Sava la locul acela unde a văzut pe asinul cel sălbatic, a început a săpa; şi săpînd puţin a aflat apă multă şi s-a făcut izvor curgînd cu îndestulare, împlinind toată trebuinţa lavrei şi neîmpuţinîndu-se niciodată.

Într-o noapte, umblînd el împrejurul pîrîului şi cîntînd psalmii lui David, i s-a arătat un stîlp de foc lîngă surpătură, care era în partea rîului dinspre apus, şi a stat sfîntul la rugăciune pînă la revărsatul zorilor. Apoi, luminîndu-se de ziuă, s-a dus la locul acela unde văzuse stîlpul şi a aflat o peşteră mare şi minunată în chipul bisericii, care era făcută de mînă dumnezeiască iar nu omenească. Aceea avea intrarea largă dinspre miazăzi şi lumină îndestulătoare de la soare. Deci, acea peşteră împodobind-o, a făcut-o biserică. Şi a poruncit fraţilor ca în toate sîmbetele şi Duminicile să se adune într-însa la cîntare. Apoi şi el s-a sălăşluit aproape de acea biserică nefăcută de mînă, zidindu-şi chilie pe o piatră înaltă şi a făcut uşă tăinuită la biserică, prin care intrînd, petrecea ziua şi noaptea în rugăciune.

Înmulţindu-se mereu numărul fraţilor, încît s-au făcut pînă la o sută cincizeci şi zidindu-se chilii de amîndouă părţile rîului, se înmulţea şi slava Cuviosului Sava; şi i se aducea lui mult aur de către iubitorii de Dumnezeu, pe care îl cheltuia la zidirea lavrei. Dar mai ales sfinţitul patriarh Martirie al Ierusalimului avea mare dragoste către dînsul şi foarte mult îl cinstea şi-i trimitea cele de trebuinţă.

Ducîndu-se la Domnul Fericitul Martirie, întru al optulea an al patriarhiei sale, după dînsul luînd scaunul Salustie, la patruzeci şi opt de ani ai vieţii Cuviosului Sava, s-au sculat din lavră nişte răzvrătiţi cu năravul şi trupeşti cu cugetul, după cum se zice, neavînd duh, care, mai dinainte făceau sfat nedrept asupra sfîntului şi în tot chipul îl necăjeau. Pentru că, adeseori prin mijlocul grîului odrăslesc neghinele şi prin mijlocul viei cresc rugi şi chiar în ceata Apostolilor unul s-a făcut vînzător, iar la Elisei era ucenic Gheezi. Acei fraţi răzvrătiţi, sau mai bine zis mincinoşi, cugetînd cele rele asupra sfîntului, s-au dus în sfînta cetate la patriarh şi l-au rugat să le dea egumen. Fiind întrebaţi din ce loc sînt, ei au răspuns: “Vieţuim într-un pîrîu în pustie”. Şi aceasta o ziceau, vrînd să tăinu-iască numele fericitului Sava, că ştiau ei că numele lui este vestit şi pomenirea lui era de toţi iubită. Deci, fiind întrebaţi de multe ori şi siliţi de patriarh să spună de unde sînt, au spus chiar nevrînd că sînt din pîrîul ce se numeşte cu numele unui monah Sava. Atunci patriarhul a întrebat: “Dar unde este Sava?” Iar ei, nerăspunzînd la întrebare, au început al cleveti pe fericitul, zicînd că este prost, neiscusit, şi nu poate să povăţuiască şi să cîrmuiască mulţimea de fraţi, dintr-o aşa mare lavră, prin simplitatea şi neştiinţa lui”. Apoi, la clevetire adăugau şi acestea, zicînd că nici el nu voieşte să primească hirotonia şi nici pe vreunul din fraţi nu-l lasă.

Aşa clevetind pe dreptul înaintea patriarhului, s-a întîmplat că era acolo un bărbat cinstit şi vrednic de pomenit, cu numele Chiric, preot al preaslăvitei biserici a Învierii lui Hristos şi păzitorul lemnului Sfintei Cruci celui de viaţă făcător. Acela, auzind clevetirea lor, i-a întrebat: “Oare, voi aţi primit pe Sava în locul acela sau el v-a primit pe voi”? Iar ei au răspuns: “Sava ne-a primit pe noi”. Zis-a lor Chiric: “Dacă Sava a putut a vă aduna pe voi în acel loc pustiu, cu cît mai vîrtos va fi vrednic, Dumnezeu ajutîndu-i, să vă povăţuiască pe voi”. Iar ei neputînd răspunde la aceasta au tăcut.

Patriarhul, amînînd întrebarea pînă a două zi, îndată a trimis după Sfîntul Sava, chemîndu-l cu cinste la sine, ca pentru un alt lucru. Venind fericitul, iar patriarhul nespunîndu-i nimic despre clevetitori, nici clevetitorilor zicîndu-le ceva, nici mustrîndu-i pe dînşii, îndată a hirotonisit pe Cuviosul Sava preot, chiar nevrînd el. Deci sfinţindu-l pe el, a zis către cei ce cleveteau asupra lui: “Iată aveţi pe părintele vostru şi egumenul lavrei pe care l-a ales Dumnezeu de sus, iar nu om”. Acestea zicînd, a luat pe Sava şi pe aceia şi a mers în lavră şi a sfinţit biserica cea zidită de Dumnezeu şi a binecuvîntat toată lavra, învăţînd pe fraţi să se supună egumenului lor, fericitului Sava, iar după aceea s-a întors.

Cînd fericitul Sava avea cincizeci şi trei de ani de la naşterea sa, fiind împărat Anastasie, după moartea lui Zinon, în acel an a venit la lavră un bărbat dumnezeiesc, împodobit cu daruri duhovniceşti, fiind de neam armean, cu numele Ieremia, care avea doi ucenici, ale căror nume erau: Petru şi Pavel. Deci, foarte s-a bucurat pentru dînşii fericitul Sava şi le-a dat peştera aceea în care petrecuse el singur mai înainte cînd era în pîrîu. Apoi le-a poruncit ca sîmbăta şi Duminica să cînte pravila în biserica cea mică, pe limba armenească. Şi aşa, încetul cu încetul s-au înmulţit armenii în lavră. În aceeaşi vreme a venit în lavră şi cuviosul părintele nostru Ioan, care se numea Tăcutul, şi care, fiind episcop al cetăţii Coloniei, a lăsat episcopia sa pentru Dumnezeu şi tăinuindu-şi dregătoria, se ostenea în lavră ca un monah simplu.

Cuviosul Sava – urmînd Sfîntului Eftimie cel Mare, care se obişnuise în toţi anii a ieşi în pustie în a paisprezecea zi a lunei ianuarie, de petrecea acolo tot sfîntul şi marele post; aceluia rîvnind, Cuviosul Sava ieşea în aceeaşi lună ianuarie, dar nu în aceeaşi zi, căci aştepta a douăzecea zi ca să săvîrşească în lavră pomenirea Sfîntului marelui Eftimie. Iar după săvîrşirea pomenirii, ieşea în pustie, fugind de petrecerea împreună cu oamenii, şi apropiindu-se de Dumnezeu cu gîndirea şi cu rugăciunea, petrecea acolo pînă în sîmbăta Stîlpărilor (Floriilor).

Într-un an, ieşind după obiceiul său din lavră în pustie şi umblînd împrejurul Mării Moarte, a văzut un ostrov (insulă) mic şi pustiu. Acolo vrînd a petrece zilele postului, s-a dus într-însul. Dar, prin zavistia diavolului fiind împiedicat, a căzut într-o groapă, din care ieşea ca dintr-un cuptor abur întunecat cu foc. Deci, i s-au ars faţa, barba şi alte părţi ale trupului i s-au vătămat, încît s-a îmbolnăvit foarte greu.

Cînd s-a întors în lavră numai după glas îl cunoşteau fraţii, aşa era de arsă faţa lui. Şi a bolit mult pînă cînd o putere dumnezeiască de sus, cercetîndu-l pe el, l-a tămăduit şi i-a dat putere asupra duhurilor necurate. Dar barba lui n-a mai crescut cum a fost mai înainte, ci era mică şi rară, ca să nu se mărească în deşert, împodobindu-se cu dînsa, iar el mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta.

În alt an a ieşit, după obicei, în pustie împreună cu ucenicul Agapit. Netrecînd multe zile, Agapit, de osteneală şi de foame, s-a culcat pe nisip şi a adormit. Iar fericitul Sava, stînd departe de dînsul şi rugîndu-se, a venit un leu mare asupra lui Agapit care dormea şi-l mirosea de la cap pînă la picioare. Fericitul Sava, văzînd pe leu deasupra ucenicului care dormea, s-a temut să nu-l mănînce şi îndată a făcut rugăciune cu sîrguinţă către Dumnezeu, pentru ucenic, să fie păzit de fiară. Iar Dumnezeu, ascultînd pe robul său, a astupat gura fiarei şi n-a vătămat pe Agapit, ci, ca şi cum ar fi fost lovit cu bici, a fugit în pustie. Fugind leul, a lovit cu coada pe cel ce dormea şi acela, deşteptîndu-se şi văzîndu-l, s-a cutremurat şi a alergat la părintele său. Iar el l-a învăţat să nu se dea mult timp somnului, ca nu cumva să fie mîncat de fiare şi mai vîrtos de cele nevăzute.

În alt an, umblînd fericitul după obicei cu acelaşi ucenic prin pustia care era pe lîngă Iordan spre miazănoapte, a aflat într-un munte o peşteră şi într-însa un pustnic înainte-văzător. Făcînd rugăciune amîndoi şi începînd vorba, a zis pustnicul: “De unde ai pornit, o! minunate Sava, a veni la noi? Cine ţi-a arătat locul acesta? Că iată cu darul lui Dumnezeu petrec aici de treizeci şi opt de ani şi n-am văzut nici un om, iar tu cum ai venit aici?” Iar fericitul Sava a răspuns: “Dumnezeu Care ţi-a arătat numele meu, Acela mi-a arătat şi mie locul acesta”. Apoi, după vorbe folositoare de suflet, sărutîndu-se, Sava s-a dus cu ucenicul în pustie.

Apropiindu-se vremea să se întoarcă la lavră, Sava a zis către ucenic: “Să mergem, frate, să sărutăm pe robul lui Dumnezeu cel din peşteră”. Deci, venind, l-au aflat în genunchi plecat către răsărit. Şi părîndu-i-se că face rugăciune, a aşteptat cîteva ceasuri; apoi, făcîndu-se seară şi văzînd Sava că nu se scoală bătrînul de la rugăciune, a zis: “Încredinţează-ne pe noi lui Hristos, părinte”. Însă nu răspundea. Sava, apropiindu-se, s-a atins de dînsul şi l-a aflat răposat. Apoi, întorcîndu-se către ucenic, a zis: “Vino, fiule, să îngropăm trupul sfîntului că spre aceasta ne-a trimis Dumnezeu aici”. Deci, făcînd deasupra lui obişnuita cîntare, l-au îngropat în aceeaşi peşteră şi astupînd uşa peşterii cu pietre, s-au dus în lavră.

În anul acela în care s-a sfinţit biserica cea de Dumnezeu zidită, a murit în Alexandria, Ioan, tatăl fericitului Sava, fiind puternic în ostăşia Isaurilor. Iar fericita Sofia, maica lui, care acum foarte mult îmbătrînise, vînzînd toate averile sale, a venit în Ierusalim la fiul său Sava, aducînd mult aur. El, primind-o pe dînsa, a sfătuit-o să se tundă în chipul călugăresc, în care vieţuind ea puţin, s-a mutat la Domnul. Aurul cel adus de dînsa l-a cheltuit la treburile mănăstirii şi la zidirea caselor de străini; căci a zidit una lîngă Ierihon, iar alta în lavră, ca în cea de lîngă Ierihon să odihnească pe străini, iar în cea din lavră pe monahi.

Zidindu-se casa de stăini în lavră, a trimis părintele un frate cu dobitoace mănăstireşti la Ierihon, ca să aducă de acolo lemne pentru trebuinţa lucrului. Acela, la întoarcere, fiind arşiţă mare, a însetat pe cale şi neaflîndu-se apă, pentru că pămîntul acela era pustiu şi fără apă, a căzut slăbit de sete. Aducîndu-şi aminte de sfîntul bătrîn a zis: “Dumnezeul părintelui meu Sava, nu mă lăsa pe mine”. Atunci îndată s-a arătat deasupra lui nor şi, slobozind rouă, l-a răcorit pe el şi dobitoacele care duceau lemne. Apoi acel nor, a mers pe deasupra lui pînă la lavră, umbrindu-l şi răcorindu-l de zăduf; şi aceasta s-a făcut pentru rugăciunile Sfîntului părintelui său Sava, de care şi-a adus aminte în nevoia sa.

Odată, în vremea postului, Cuviosul Sava a voit să se suie în muntele Castelinului, ce era departe de lavră, la douăsprezece stadii, în partea de miazănoapte. Muntele acela era neumblat de oameni şi înfricoşat pentru suirea cea aspră şi grea pe el, cum şi pentru înfricoşările ce se făceau acolo; pentru că mulţime de diavoli se încuibaseră acolo şi multe feluri de năluciri înfricoşau pe cei ce treceau pe acolo. Cuviosul, avînd ajutor pe Cel Preaînalt, s-a suit pe muntele acela şi cu undelemnul ce-l luase din candela Sfintei Cruci, stropindu-l în toate părţile, întărindu-se cu semnul Crucii a petrecut acolo toată vremea postului cel mare. La început mult război a avut cu diavolii în toate zilele; pentru că năvăleau asupra lui, uneori în chipul fiarelor, iar alteori în chipul tîrîtoarelor şi alteori în chipul păsărilor, făcînd zgomot, strigare şi ţipăt înspăimîntător. Cuviosul, ca un om înfricoşîndu-se, se gîndea să se pogoare din munte, însă Cel ce a întărit odată pe marele Antonie în războiul cu diavolii. Acela, arătîndu-i-se şi sfîntului, i-a poruncit să îndrăznească în puterea Crucii. De atunci petrecea fericitul fără temere, cu rugăciunea şi cu puterea Crucii, izgonind departe de el toate fiarele şi îngrozirile diavoleşti.

Aproape de sfîrşitul postului mare, stînd sfîntul noaptea la rugăciune, diavolii au ridicat asupra lui cel mai mare război. Pentru că, arătîndu-se mulţime mare în obişnuitele lor chipuri de fiare, de tîrîtoare şi de păsări, năvălind asupra sfîntului, strigau peste măsură şi se vedea cum se clătina tot muntele. Dar sfîntul deloc nu se înfricoşa, ci neîncetat rugîndu-se lui Dumnezeu, diavolii, nerăbdînd, au strigat: “O! ce nevoie răbdăm de la tine, Savo! Oare nu-ţi este destul pîrîul cel locuit de tine? Au nu-ţi ajunge peştera ta, cum şi cealată pustie pe care ai făcut-o locuită? Şi aici ai venit în locaşurile noastre, vrînd a ne izgoni? Iată, acum ne ducem, nemaiputînd a ne împotrivi ţie, care ai ajutător pe Dumnezeu”. Atunci îndată cu mare tînguire, cu strigare, cu gîlceavă şi cu zgomot foarte mare, în chipul corbilor, au zburat în acea noapte din muntele acela.

Nu departe de muntele acela erau nişte păstori care înnoptaseră cu turmele lor. Aceia au văzut pe diavoli zburînd din munte în munte şi au auzit strigarea lor. Apoi, venind, au spus Cuviosului Sava. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu pentru izgonirea diavolilor, s-a dus în lavră ca să prăznuiască Învierea lui Hristos împreună cu fraţii. După praznic, luînd pe unii din părinţi, a venit iarăşi la Castelin, unde au început a curăţi locul şi a zidi chilii. Ostenindu-se ei la lucrul acela, au aflat sub deal o casă mare cu pietre minunate, frumos făcută, care avea lărgime destulă şi acoperămînt înalt. După ce au curăţit-o şi împodobit-o, au făcut-o biserică şi au sfinţit-o; apoi cuviosul a aşezat acolo viaţă de obşte.

În vremea cînd se zidea acea chinovie, lipsindu-le bucatele, îngerul Domnului s-a arătat în vedenie lui Marchian, arhimandritul din Betleem, zicînd: “Iată tu, Marchiane, şezi la odihnă, avînd toate cele de trebuinţă, iar robul lui Dumnezeu Sava se odihneşte pentru dragostea Lui, împreună cu fraţii în muntele Castelin, flămînd şi neavînd hrana cea de nevoie şi nu este nimeni cine să le dea cele de trebuinţă; deci, trimite-le tu bucate fără zăbavă, ca să nu slăbească de foame”. Marchian îndată a trimis la Cuviosul Sava multe lucruri din cele de trebuinţă, încărcînd vitele cu multe feluri de bucate. Cuviosul, primind cele trimise, a mulţumit lui Dumnezeu, Care are purtare de grijă pentru robii Săi.

Isprăvind chinovia, a adunat într-însa fraţi mulţi şi a încredinţat-o lui Pavel, care a fost multă vreme pustnic, împreună cu Teodor, ucenicul său. Dar Pavel peste puţină vreme s-a mutat din viaţa aceasta şi a primit toată ocîrmuirea Teodor, aducînd în mănăstire pe Serghie fratele său şi pe alt Pavel, unchi al său, care mai pe urmă a fost egumen în muntele Castelin, apoi a fost episcop în Aili şi Amatunta.

Cuviosul Sava avea mare purtare de grijă pentru aceasta, ca să umple chinovia cea din Castelin de bărbaţi rîvnitori, nevoitori şi monahi iscusiţi; iar pe oamenii mireni care voiau să se călugărească, aşijderea şi pe cei tineri fără barbă, nu-i lăsa să vieţuiască în chinovia de la Castelin, nici în lavră. Ci a zidit pentru ei, în partea dinspre miazănoapte, o altă chinovie mai mică şi a pus acolo povăţuitori iscusiţi să-i înveţe pe noii începători rînduiala şi pravila cea călugărească. Să ştie mai întîi Psaltirea şi toată rînduiala cîntării de rugăciune; apoi să ştie toate rînduielile călugăreşti şi să se îndemne către nevoinţă şi către osteneli. După aceea să-şi păzească mintea lor de cele lumeşti şi să se împotrivească gîndurilor rele, ca să-şi taie voia şi să fie ascultători, blînzi, smeriţi, tăcuţi, treji şi cu luare aminte, păzindu-se de vicleşugurile vrăjmaşilor.

Cînd cineva sporea bine întru aceste începuturi călugăreşti, cuviosul îl ducea în chinovia cea mare sau în lavră; iar pe alţii din cei noi începători şi mai ales pe cei tineri, îi trimitea la cuviosul părinte Teodosie, care, ieşind din biserica cea de la Scaune, îşi făcuse o mănăstire, la treizeci şi cinci de stadii depărtare de lavră, spre apus. Şi erau amîndoi, Sava şi Teodosie, un suflet şi o inimă, întru toate avînd o împreună glăsuire între dînşii – pentru care pricină, ierusalimenii îi numeau pe dînşii “nouă pereche apostolească, Petru şi Pavel”. Apoi li s-au încredinţat începătoria peste toate adunările cele mănăstireşti. Căci după mutarea fericitului Marchian, arhimandritul, şi a preasfinţitului patriarh Salustie, s-au adunat la dînsul toţi monahii din lavre şi de prin mănăstiri, de prin munţi şi de prin pustie. Atunci, după unirea tuturor, aceşti doi părinţi mari, Sava şi Teodosie, au fost aleşi şi puşi arhimandriţi peste toate lavrele şi vieţile de obşte care erau împrejurul Sfintei Cetăţi. Din acea vreme Cuviosul Teodosie era mai mare peste mănăstirile cu viaţa cea de obşte, iar Cuviosul Sava, peste părinţii care petreceau prin pustietăţi.

După plecarea la Domnul a patriarhului Salustie, cînd Ilie a fost ridicat în scaun în locul lui, în vremea aceea fericitul Sava cumpăra pămîntul care era lîngă lavra sa, pe care voia să facă chilii pentru monahii care veneau de departe. Cei ce vindeau acel loc cereau aur mult şi bătrînul nu avea atunci mai mult decît jumătate din galbeni. Însă, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, către care avea dragoste şi mare credinţă, a zis vînzătorului: “Ia, frate, acum arvuna aceasta pînă mîine, iar mîine, de nu-ţi voi da tot preţul, mă lipsesc şi de arvună!” Făcîndu-se noapte şi apropiindu-se de ziuă, sfîntul sta la rugăciune, şi iată a intrat un necunoscut dînd în mîna lui o sută şaptezeci galbeni şi îndată s-a dus, nespunînd cine şi de unde este. Cuviosul s-a mirat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi, mulţumindu-i, a dat preţul celui ce vindea locul; deci a zidit şi o a doua casă de străini, spre odihna fraţilor celor ce veneau de departe. Asemenea şi pentru chinovia cea din Castelin a cumpărat două case, pentru primirea de străini; una în Sfînta Cetate, aproape de turnul lui David, iar alta în Ierihon.

În acea vreme au venit în lavră doi fraţi după trup, de neam din Isauria, anume Teodul şi Ghelasie – ca alt Veseleil şi Eleac, prea înţelepţii făcători ai Cortului sfînt -, pe care i-a trimis Dumnezeu către al doilea Moisi, adică Cuviosul Sava şi prin care a săvîrşit toate zidirile lavrei. Căci au zidit chilii multe, bolniţă, pitărie, baie lîngă pîrîu şi biserica cea mare a Preacuratei şi de Dumnezeu Născătoare. Pentru că biserica cea nefăcută de mînă, pe care o arătase Dumnezeu cuviosului prin stîlp de foc, fiind strîmtă, iar fraţii care se adunaseră acum mulţime, neputînd încăpea la cîntarea pravilei, au zidit altă biserică lîngă aceea, mai mare şi mai frumoasă, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pe care a sfinţit-o patriarhul Ilie. Deci în această biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a poruncit fraţilor să se adune spre lauda Domnului; iar în biserica cea arătată de Dumnezeu a adus pe armeni şi a rînduit cîntări de toată noaptea, în zilele duminicilor şi la praznice însemnate.

Unii din fraţii armeni, urmînd atunci glasul ereticesc, adică a lui Petru care se numea Fulon, adăugau la cîntarea cea îngerească: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte” şi aceste cuvinte: “Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”. Acea hulă, fericitul Sava pierzînd-o dintre fraţi, a poruncit armenilor să cînte cîntarea cea întreit sfîntă în limba grecească – iar nu pe cea armenească. Deci toată slujba o cîntau armeneşte, iar “Sfinte Dumnezeule” îl cîntau greceşte, pentru ca să nu se adauge de armeni acele cuvinte de hulă ale lui Fulon, la Sfinte Dumnezeule.

Cuviosul Sava cîrmuindu-le pe toate bine, acei clevetitori, de care s-a zis mai înainte, din îndemnarea diavolească pizmuiau cîrmuirea lui cea bună. Deci s-au sculat asupra lui cu zavistie, adunînd într-un cuget cu ei pînă la patruzeci de fraţi, din cei neiscusiţi cu viaţa şi răzvrătiţi cu năravul, care aveau înţelegerea nesănătoasă, şi au făcut multe supărări sfîntului. Dar acela care era aspru asupra diavolului şi blînd către oameni, dînd loc mîniei lor celei nedrepte, a lăsat lavra şi s-a dus în părţile Schitopului şi acolo a şezut în loc pustiu, lîngă pîrîul Gadarei.

Aflînd peştera unui leu, a intrat într-însa şi, rugîndu-se, s-a culcat să se odihnească în culcuşul leului, pentru că se înnoptase. La miezul nopţii a venit leul şi a văzut pe bătrîn odihnindu-se în culcuşul său; şi apucîndu-l cu dinţii de haine îl trăgea afară din peşteră, ca să-i lase locul său; iar cuviosul deşteptîndu-se a văzut acel leu înfricoşat, dar nu s-a înspăinîntat, ci sculîndu-se a început a-şi face rugăciunea de miezul nopţii. Sfîrşindu-şi rugăciunea, a şezut iarăşi în locul acela unde se culca leul, care apucîndu-l cu dinţii de marginea hainei, trăgea afară din peşteră pe sfîntul părinte. Iar părintele a zis către leu: “O, fiară, peştera este largă şi poate să ne încapă pe amîndoi, căci un făcător ne-a zidit; iar de nu-ţi place să fii împreună cu mine, du-te mai bine tu de aici, pentru că eu sînt mai cinstit decît tine, căci sînt zidit cu mîna lui Dumnezeu şi sînt cinstit cu chipul Lui”. Acestea auzidu-le leul, s-a dus ca şi cum s-ar fi ruşinat de bătrîn.

Vieţuind fericitul în acea peşteră, s-au înştiinţat despre dînsul schitopolitenii şi gadarenii, care au început a veni la dînsul. Între aceştia era şi un tînăr cu numele Vasile, care, lăsînd lumea, a fost tuns în călugărie de Cuviosul părinte Sava, cu care vieţuia împreună. Tîlharii, auzind de tunderea lui Vasile şi socotind că a adus aur mult în peşteră la părintele său Sava – pentru că tînărul acela era din părinţi de bun neam şi bogaţi -, au năvălit noaptea asupra lor. Dar, neaflînd la dînşii nimic, s-au mirat de lipsa lor şi s-au dus. Şi iată, au văzut doi lei mari venind asupra lor şi s-au înspăimîntat foarte, căci gîndeau că i-a ajuns mînia lui Dumnezeu pentru năvălirea ce au făcut cu îndrăzneală asupra robilor săi. Deci au strigat cu glas mare către fiare: “Jurămu-vă pe voi, cu rugăciunile părintelui Sava să vă duceţi din cale ca să trecem de aici”. Iar leii, auzind numele Sfîntului Sava, au fugit ca şi cum ar fi fost loviţi cu biciul. Dar tîlharii, înspăimîntîndu-se de acea minune, s-au întors la cuviosul şi i-au spus ceea ce s-a petrecut; apoi s-au pocăit de faptele lor cele rele şi, lăsîndu-se de a mai face tîlhării, se hrăneau cu ostenelile lor. Deci a vieţuit acolo cuviosul cîtăva vreme şi a adunat fraţi, cărora punîndu-le egumen şi încredinţîndu-i lui Dumnezeu, el singur ca o pasăre osebindu-se s-a dus la linişte în altă pustie, unde liniştindu-se mult, s-a întors iarăşi în lavra sa, socotind că acum tulburătorii aceia vor fi încetat din răutatea şi cîrtirea lor; dar i-a aflat pe dînşii neîndreptaţi, petrecînd întru răutatea cea dintîi şi încă şi mai mult se înmulţiseră, încît erau pînă la şaizeci, iar el plîngînd pentru dînşii ca şi pentru cei pierduţi, îi sfătuia cu cuvinte părinteşti; dar pe arapi n-a putut să-i albească, căci cu sfaturile lui cele blînde mai mult se întărîtau. Deci cuviosul, iarăşi dînd loc mîniei lor, a lăsat lavra şi s-a dus în părţile Nicopolei, unde s-a sălăşluit sub un copac, care are roade dulci ce se numea roşcov şi cu roadele copacului aceluia se hrănea.

Înştiinţîndu-se despre el stăpînul locului aceluia, i-a zidit o chilie şi în puţine zile, cu darul lui Hristos, adunîndu-se fraţii la cuviosul, locul acela s-a făcut chinovie. Acolo vieţuind fericitul Sava, pizmuitorii lui, care erau în lavră, au scos veste între fraţi că pe Sava l-au mîncat fiarele în pustie, apoi s-au dus la fericitul Ilie, patriarhul, spunîndu-i: “Părintele nostru, umblînd prin pustia Mării Moarte, l-au mîncat leii; deci ne rugăm sfinţiei tale porunceşte să ni se dea egumen”. Iar fericitul Ilie, ştiind viaţa lui Sava, din tinereţea lui, a zis către monahi: “Eu nu vă cred, căci ştiu că Domnul este drept şi nu va trece cu vederea atîtea fapte bune ale părintelui vostru, nici va îngădui ca el să fie mîncat de fiare; ci mai bine mergeţi de căutaţi pe părintele vostru, sau tăceţi şezînd în chiliile voastre, pînă cînd îl va arăta Dumnezeu”. Deci s-au întors pizmuitorii cu ruşine.

Sosind praznicul înnoirii bisericii Învierii Domnului din Ierusalim şi adunîndu-se toţi episcopii Palestinei şi egumenii, atunci a venit şi Cuviosul Sava, împreună cu nişte fraţi din mănăstirea Nicopolei. Pe acesta văzîndu-l patriarhul, s-a bucurat şi, luîndu-l deoparte, l-a rugat să se întoarcă iarăşi în lavra sa. Iar el se lepăda, zicînd că este mai presus de puterea lui a ocîrmui şi a îngriji atîta mulţime de fraţi; deci îşi ceru iertare. Iar patriarhul a zis: “De nu vei asculta rugăciunea şi sfatul meu, nu vei mai veni de acum înaintea feţei mele, pentru că nu pot răbda, ca ostenelile tale să le stăpînească alţii”. Atunci fericitul Sava, chiar nevrînd, a spus patriarhului pricina ieşirii sale din lavră: “Ca să nu fiu – zice el – pricinuitor de sfadă şi tulburător fraţilor”. Apoi i-a spus despre pizmuitorii care s-au sculat asupra lui. După aceea, neputînd a nu asculta pe patriarh, s-a supus. Dar pe ucenicul său, care venise cu el din Nicopole, l-a pus egumen al mănăstirii, iar el s-a dus la lavra sa.

Apoi patriarhul a trimis împreună cu dînsul şi scrisoarea sa către fraţi, întru acest chip: “Vă poruncesc, fraţilor întru Hristos, să ştiţi că părintele vostru Sava este viu, iar nu este, precum aţi auzit voi şi cum aţi spus, că l-au mîncat fiarele; căci a venit la mine la praznic şi l-am îndemnat să vie la voi, judecînd a fi lucru cu nedreptate ca să lase lavra sa, pe care a strîns-o cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ostenelile sale. Deci primiţi cu osîrdie şi cu toată cinstea pe părintele vostru şi să vă supuneţi lui întru toate, pentru că nu voi l-aţi ales pe dînsul, ci el v-a adunat pe voi. Iar dacă unii din voi ar fi mîndri şi neplecaţi, încît nu vor voi a se smeri şi a se supune lui, unora ca acelora le poruncim, ca îndată să iasă din lavră, pentru că nu este cu cuviinţă a nu-şi primi locul său părintele acesta”.

Scrisoarea aceasta citindu-se în lavră în mijlocul bisericii, pizmuitorii cei orbiţi cu răutate au făcut tulburare, strigînd asupra sfîntului părinte, celui nevinovat şi curat cu inima: unii îl ocărau, îl dosădeau, îl grăiau de rău, iar alţii luîndu-şi hainele şi lucrurile lor se grăbeau a ieşi din lavră; alţii, apucînd topoare şi cazmale, au alergat la chilia pe care chiar Cuviosul Sava o zidise şi au dărîmat-o pînă în temelie, în nebunia lor; iar lemnele şi pietrele le-au aruncat jos în pîrîu, apoi s-au dus de acolo în lavra Suchiului. Egumenul lavrei aceleia, Acvilin, bărbat dumnezeiesc, ştiind răutatea lor, nu i-a primit pe dînşii, ci i-a izgonit din lavra sa. Apoi ei ducîndu-se în pîrîul Tecuia şi făcîndu-şi colibi, s-au sălăşluit acolo. Astfel smulgîndu-se din lavră acele neghine, fraţii cei rămaşi s-au făcut ca nişte rod de grîu bine primit lui Dumnezeu.

Trecînd puţină vreme şi auzind Sfîntul Sava unde petrec cei ce s-au despărţit de lavră şi că sînt în mare lipsă, a pus pe caii şi asinii lavrei multe bucate şi s-a dus la dînşii voind pe de o parte să potolească mînia lor, iar pe de alta să le ajute în lipsa lor. Unii dintr-înşii văzînd pe fericitul Sava venind către ei, ziceau: “Iată că şi aici vine înrăutăţitul acela”. Şi grăiau şi alte cuvinte rele, din mînie şi din ură. Iar el, fără răutate privind la dînşii cu dragoste şi grăindu-le cuvinte frumoase, i-a mîngîiat pe dînşii şi le-a dat bucatele. Apoi, văzînd strîmtorarea, lipsa şi neorînduiala lor, căci erau ca nişte oi care n-au păstor, a vestit despre toate patriarhului şi l-a rugat să rînduiască cele cuvenite pentru dînşii. Patriarhul i-a încredinţat pe dînşii lui Sava, dîndu-i şaptezeci de galbeni pentru zidiri şi altele multe spre trebuinţă. El mergînd la dînşii a zăbovit cinci luni şi le-a zidit biserică şi pitărie şi le-a aşezat lavră nouă, aducînd din lavra cea veche pe unul din părinţii cei iscusiţi, cu numele Ioan, bărbat mai înainte-văzător. Pe acela punîndu-l egumen, Sava s-a întors în lavra sa. Iar Ioan, le-a fost povăţuitor şapte ani într-acea lavră nouă, apoi s-a dus la Domnul. Cînd era să moară, a proorocit cele ce aveau să fie şi, plîngînd, a zis către cei ce şedeau împrejurul său, că vor veni zile cînd, cei ce vieţuiesc aici se vor lepăda de credinţa cea dreaptă şi cu mîndrie se vor înălţa, dar îndrăzneala şi mărirea lor se vor risipi şi deodată vor cădea.

După Ioan a fost egumen Pavel, de neam roman; acesta egumenind numai şase luni, şi nemaiputînd răbda gîlcevile, a fugit în Arabia şi acolo s-a sfîrşit în mănăstirea lui Saverian.

Înştiinţîndu-se Sava de fuga lui Pavel, a pus pe Agapit ucenicul său, egumen al lavrei celei noi. Acesta a aflat pe unii dintre fraţi că au învăţătura lui Origen, ca o otravă de aspidă pe buzele lor şi ca o osteneală şi durere sub limbile lor. Între aceştia mai întîi era unul cu numele de Ioan Palestinianul, care se părea a fi creştin adevărat, avînd chipul dreptei-credinţe, dar în inimă era plin de răutatea păgînească, de bîrfirea maniheilor, de eresurile lui Didim, ale lui Evagrie şi ale lui Origen.

Pe aceşti fraţi adunîndu-i Agapit, şi temîndu-se să nu se vatăme şi alţii cu aceleaşi eresuri, a vestit pe patriarh despre dînşii şi cu sfatul lui i-a izgonit din lavră. Apoi, după cinci ani, Agapit s-a mutat la Domnul, şi după dînsul s-a încredinţat egumenia lui Mamant. Atunci Non, împreună cu cei de un cuget cu el, auzind de mutarea lui Agapit, s-au întors în lavra cea nouă; dar, temîndu-se de fericitul Sava, îşi tăinuiau otrava eresului. În acea vreme Cuviosul Sava, aflînd o peşteră care era departe de lavra sa cea veche ca de zece stadii din partea de miazănoapte, la poalele Castelionului, a făcut mănăstire, ajutîndu-i cu averea sa Marchian, preotul sfîntului Sion, împreună cu fiii săi Antonie şi Ioan.

În dealul unde a zidit împărăteasa Evdochia un turn, în pustia dinspre răsărit, vieţuiau doi monahi, care se ţineau de eresul lui Nestorie; pentru aceasta se mîhnea foarte sfîntul părinte, căci rătăciseră din calea cea dreaptă. În vremea aceea, sfîntului i s-a arătat vedenia aceasta: Se părea a fi în biserică, săvîrşindu-se slujba, şi în mijlocul fraţilor a văzut stînd pe acei nestorieni. Apoi, cînd a venit vremea Sfintei Împărtăşiri, toţi fraţii se apropiau de dumnezeieştile Taine şi se împărtăşeau, iar cei doi eretici, vrînd a se apropia de împărtăşanie, îndată i-au oprit nişte ostaşi înfricoşaţi, respingîndu-i de la împărtăşanie şi izgonindu-i din biserică. Dar fericitul ruga pe ostaşi să lase şi pe acei doi monahi să fie împreună cu fraţii în biserică şi să nu-i oprească a se împărtăşi. Însă ostaşii au răspuns, zicînd: “Nu se cuvine a lăsa să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine pe aceştia care sînt iudei, că nici pe Hristos nu-l mărturisesc a fi Dumnezeu, nici pe Preacurata Fecioară Maria a fi Născătoare de Dumnezeu”.

Pentru această vedenie fericitul mai mult se mîhnea, fiindu-i jale de pierderea sufletelor lor. Multă nevoie a suferit postind şi rugîndu-se către Dumnezeu pentru dînşii, ca să-i lumineze cu lumina cunoştinţei adevărului. Apoi, adeseori se ducea la dînşii învăţîndu-i şi mustrîndu-i, rugîndu-i şi sfătuindu-i, pînă ce în sfîrşit cu darul lui Dumnezeu, i-a cîştigat la credinţa Bisericii lui Hristos. Aşa se îngrijea cuviosul pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. După aceea i-a coborît pe dînşii din dealul acela, şi i-a dat în mănăstirea lui Teodosie, iar în locul lor a trimis un ucenic de al său, încredinţîndu-i dealul acela, cu numele Ioan Bizantinul, unde, după puţină vreme, cu sporirea ajutorului lui Dumnezeu, s-a zidit şi mănăstirea.

Era în lavra cea mare un monah cu numele Iacov, de neam din Ierusalim, îndrăzneţ şi mîndru. Acela, sfătuindu-se cu unii monahi de acelaşi obicei cu dînsul – iar fericitul Sava nefiind atunci în lavră, ci petrecînd liniştit în pustie după obiceiul său în vremea postului celui mare -, a ieşit din lavră şi s-a dus într-o vale, ce se numea Şapte guri, şi a început a-şi face mănăstire, vrînd să fie asemenea Cuviosului Sava.

Întorcîndu-se Sava din pustie şi înştiinţîndu-se despre lucrul lui Iacov, s-a dus la dînsul şi-l sfătuia să înceteze, zicînd că este nefolositor lucru a începe ceva cu îndrăzneală şi cu înălţare de minte. Dar acela n-a ascultat pe bătrîn, ci se împotrivea cuvintelor lui. Iar sfîntul i-a zis: “Dacă nu te supui, păzeşte-te, ca nu prin ispită să te pedepseşti”. Acestea zicînd, s-a dus la chilia sa. Iar asupra lui Iacov a venit spaimă şi cutremur şi a căzut în boală cumplită, zăcînd şase luni, încît abia putea să vorbească. Apoi, deznădăjduindu-se de viaţa sa, s-a rugat de cineva să-l ducă la Cuviosul Sava ca să-şi ceară iertare la sfîrşitul vieţii sale. Văzîndu-l Sfîntul Sava, l-a îmbărbătat, l-a certat cu cuvinte părinteşti, i-a dat mîna şi ridicîndu-l din pat l-a făcut sănătos, ca şi cum n-ar fi zăcut niciodată, apoi, împărtăşindu-l cu Preacuratele Taine, i-a pus înainte hrană. Şi Iacov nu s-a mai întors la zidirea sa cea nouă, ci, primind ascultare în casa de străini, slujea acestora.

Odată, fiind nebăgător de seamă în slujba sa, a fiert bob mai mult decît trebuia, că i-a rămas de la masă atîta, încît se putea din rămăşiţa aceea şi a doua zi să se îndestuleze trapeza. El, însă, l-a aruncat pe fereastră în pîrîu, aceasta nu numai o dată făcîndu-o, ci de mai multe ori. Părintele Sava, văzînd acest lucru, s-a coborît pe ascuns în pîrîu şi a adunat bobul cel lepădat, apoi, aducîndu-l în chilia sa, l-a uscat puţin la soare. Trecînd puţină vreme, cuviosul a fiert din bobul acela şi, gătindu-l bine, a chemat pe Iacov la sine ca să-l ospăteze. Mîncînd el, bătrînul a zis către Iacov: “Iartă-mă, frate, că nu te-am ospătat precum am voit şi nu te-am împăcat cu bucatele, pentru că nu ştiu a face fiertura bine”. Iar Iacov a zis: “O, părinte, bine ai fiert bobul acesta; de mult n-am mîncat bucate ca acestea”. Bătrînul a zis: “Crede-mă, fiule, că acesta este bobul pe care tu l-ai vărsat în pîrîu; să ştii dar cum că cel ce nu poate să chivernisească cu măsură nici o ulcică de bob, ca să nu rămînă ceva în zadar, apoi cum poate unul ca acela să chiverniseacă o mănăstire şi să povăţuiască pe fraţi? Aşa grăieşte şi Apostolul: “Dacă cineva nu ştie să-şi conducă casa sa, cum va putea să îngrijească de Biserica lui Dumnezeu?”. Iacov, auzind acestea s-a ruşinat; iar pentru iubirea sa de începătorie şi pentru slujba sa cea cu nebăgare de seamă, făcînd pocăinţă, îşi cerea iertare.

Pe acest Iacov, care şedea în chilia sa, odată îl supăra diavolul cu războiul poftei trupeşti. Deci, stîndu-i asupră acel război îndelungat cu gînduri necurate, n-a putut mai mult a răbda şi, luînd cuţitul, şi-a tăiat părţile sale genitale. Făcîndu-i mare durere şi curgînd mult sînge, a început a striga pe fraţii care petreceau pe aproape, ca să-i ajute. Iar fraţii, venind şi văzînd lucrul ce-l făcuse, pe cît puteau potoleau durerea lui cu doctorii şi după multă vreme abia au putut să-l vindece. Auzind despre aceasta Cuviosul Sava a izgonit pe Iacov din lavră, fiind vindecat de rană. După aceea s-a dus la Cuviosul Teodosie, spunîndu-i nevoia ce i s-a întîmplat cu izgonirea şi rugîndu-l să mijlocească pentru dînsul către Cuviosul Sava, ca iarăşi să-l primească în lavră şi în chilia sa. Teodosie, înduplecîndu-se de rugăciunea fratelui, s-a dus la fericitul Sava şi l-a rugat pentru fratele cel izgonit. Sava, pentru rugăciunea unui părinte ca acela şi bun prieten al său, a primit pe Iacov, dîndu-i poruncă să nu vorbească cu nimeni, fără numai cu cel ce-i slujea, nici să iasă din chilia sa; ba încă l-a înlăturat de la împărtăşirea cu Preacuratele şi dumnezeieştile Taine.

Şezînd Iacov în linişte, făcea roduri vrednice de pocăinţă, vărsînd multe lacrimi înaintea lui Dumnezeu, pînă cînd i s-a dăruit iertare din înălţime. Iar fericitului Sava i s-a vestit prin dumnezeiască descoperire că este iertat păcatul lui Iacov, căci a văzut Cuviosul Sava în vedenie un bărbat strălucind stînd aproape şi un mort zăcînd lîngă picioarele lui Iacov, pentru a cărui înviere rugîndu-se Iacov, s-a auzit glas de sus, zicînd: “Iacove, auzite sînt rugăciunile tale; deci atinge-te de mort şi va învia”. Atingîndu-se Iacov de mort, după poruncă, îndată a înviat. Iar bătrînul cel strălucit îndată a zis către Sava: “Iată, a înviat mortul şi tu dezleagă de acum din legături pe cel ce l-a înviat”. Sava, văzînd acestea a trimis îndată după Iacov şi, dezlegîndu-l de canon, i-a poruncit să intre în sobor şi împreună cu fraţii să se împărtăşească cu Preacuratele Taine. După şapte zile de la dezlegarea sa, Iacov s-a dus la Domnul.

Cuviosul părintele nostru Sava, era ca un pom minunat care odrăsleşte ramuri frumoase. Astfel, cu chipul vieţii sale cel sfînt şi cu rugăciunile cele cu sîrguinţă către Dumnezeu înmulţea sfînta sa lavră cu părinţi şi monahi nevoitori, care se făceau sfinţi, cum şi el era sfînt, precum este scris: Dacă rădăcina este sfîntă, apoi şi ramurile sînt sfinte.

Dintre aceste ramuri sfinte să pomenim pe fericitul Antim, bătrînul din Betania, care în multe nevoinţe monahiceşti îşi petrecuse viaţa. Acesta, la începutul venirii sale în lavră, şi-a zidit o chilie mică în partea de răsărit a pîrîului, în dreptul turnului Cuviosului Sava şi a petrecut într-însa treizeci de ani; iar la bătrîneţe, slăbind şi apropiindu-se către sfîrşit, a căzut în boală grea. Văzîndu-l Cuviosul Sava aşa, prea îmbătrînit şi zăcînd greu, a vrut să-l ia într-una din chiliile cele mai aproape de biserică, ca să poată acolo fraţii mai lesne a-l cerceta şi a-i sluji mai uşor. Dar el s-a rugat să-l lase să se săvîrşească acolo unde s-a sălăşluit de la început; şi l-a lăsat în chilia sa bolnav.

Într-o noapte, Cuviosul Sava, sculîndu-se la rugăciune după obiceiul său mai înainte de cîntarea Utreniei, a auzit nişte glasuri minunate ca şi cum ar fi cîntat un cor. Părîndu-i-se că se cîntă slujba în biserică, se mira în sine cum s-a început Utrenia fără dînsul şi fără obişnuita lui binecuvîntare? Venind îndată în biserică, n-a aflat pe nimeni, iar uşile erau încuiate şi s-a întors mirîndu-se de glasurile care se auzeau. Apoi iarăşi a auzit cu glas dulce cîntînd cîntarea aceasta: “Trece-voi în locul cortului celui minunat, în casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului celui ce prăznuieşte”.

Înţelegînd de unde ieşeau acele glasuri minunate, adică din partea de unde era chilia fericitului Antim, a înţeles mutarea lui şi îndată, deşteptînd pe eclesiarhul, i-a poruncit să bată toaca să se adune fraţii. Şi luînd pe unii dintr-înşii, a mers în chilia bătrînului, cu făclii şi cu tămîie. Intrînd înăuntru n-a aflat pe nimeni altul decît numai trupul fericitului Antim, zăcînd mort, iar sufletul lui se dusese la Domnul însoţit de îngeri. Deci, luînd ei acel cinstit trup, l-au dus în biserică şi, cîntînd cele de îngropare, l-au pus împreună cu sfinţii părinţi.

Un frate, cu numele Afrodesie, din mănăstirea lui Teodosie, de fel din Asia, mare de stat şi atît de tare încît ridica de la pămînt singur cu multă înlesnire douăsprezece baniţe de grîu, fiind trimis la o slujbă, în drum s-a mîniat asupra asinului cu care căra grîu şi l-a lovit tare, iar asinul din acea lovitură a căzut şi a murit. Pentru aceasta Cuviosul Teodosie a izgonit pe Afrodesie din locaşul său şi a venit la Cuviosul Sava, nevoindu-se la dînsul multă vreme, în mare pocăinţă. Şi atît de mult a sporit în darul lui Dumnezeu, încît şi-a cunoscut vremea sfîrşitului său mai înainte cu şapte zile şi l-a rugat pe Cuviosul Sava ca să-l elibereze să meargă la Cuviosul Teodosie să-şi ceară iertare. Sava a trimis împreună cu dînsul pe ucenicul său Teodul, zicînd Cuviosului Teodosie: “Iată, fratele nostru cel de obşte Afrodesie, pe care l-am primit odinioară ca om, acum cu darul lui Hristos îl trimit către tine înger”. Iar Teodosie, primindu-l cu dragoste, l-a iertat şi l-a trimis cu pace. Întorcîndu-se la Sfîntul Sava s-a odihnit în Domnul.

Cetăţenii din cetatea Midava, care este în partea Iordanului, adeseori veneau la cuviosul aducîndu-i cele trebuincioase, iar de la dînsul primeau binecuvîntare. Printre aceia era un bărbat vestit, cu numele Gherontie, care, venind în Sfînta Cetate, a căzut bolnav şi, vrînd să se ducă în muntele Eleonului pentru rugăciuni, a căzut de pe animalul său rănindu-se. Apoi mai mult s-a îmbolnăvit, încît se deznădăjduise de a mai trăi. Pe acela ungîndu-l Cuviosul Sava, cu untdelemn sfinţit, îndată l-a făcut sănătos. După aceea a venit fiul lui Gherontie, cu numele Toma şi a găsit pe sfînt în casa de străini pe care o avea în Ierihon. Primindu-l cu bucurie şi veselindu-se duhovniceşte împreună, a voit şi trupeşte să-l ospăteze. Deci, şezînd la masă şi mîncînd, a zis către ucenic să aducă, dacă are, puţin vin. Acesta a răspuns că nu are decît numai puţin oţet într-o tigvă. Sfîntul a zis: “Bine este cuvîntat Dumnezeu; dintr-acest oţet să bem, că Cel ce a prefăcut apa în vin, poate să prefacă şi acrimea acestui oţet”.

Acestea a zis gura cea dulce ca mierea şi dumnezeiască şi s-a făcut oţetul ca un vin prea dulce, veselind cu adevărat inima omului. Cuviosul a poruncit apoi să aducă foc şi tămîie, zicînd: “Cercetare dumnezeiască s-a făcut pentru noi în ceasul acesta”. Minunea nu a rămas aici, căci vinul s-a înmulţit într-atîta, încît le-a ajuns tuturor. Iar Toma, spăimîntîndu-se de covîrşirea minunii, a cerut tigva de la sfînt, căci mai avea vin şi, luînd-o, s-a dus cu însoţitorii săi, cărora le-a ajuns celălalt vin tot drumul. Pe urmă, după ce s-a deşertat tigva, o păstra Toma ca pe o visterie de mult preţ şi, cînd se îmbolnăvea cineva, o umplea cu apă şi o turna peste cel bolnav şi acela îndată îşi găsea sănătatea cea dorită.

Odată, aflînd că nişte bucate fierte pentru lucrători sînt amare, le-a prefăcut în dulceaţă cu semnul Crucii. Altădată, mergînd cuviosul de la Ierihon către Iordan cu un tînăr ucenic al său, a întîlnit o mulţime de oameni mireni, cu care era împreună şi o fecioară frumoasă la chip. După ce ei au trecut vrînd stareţul să încerce pe ucenic, a zis: “Cum era fecioara care a trecut? Mie mi se părea că era chioară de un ochi”. Ucenicul răspunse: “Ba nu, părinte, ci avea amîndoi ochii luminoşi”. Te-ai înşelat, fiule, că fecioara era numai cu un ochi”. Dar el întărea cuvîntul, susţinînd că avea ochii foarte frumoşi. Bătrînul zise: “Cum te-ai încredinţat tu?” Ucenicul a răspuns: “Eu, părinte, cu dinadinsul am căutat în faţa ei şi am văzut că amîndoi ochii erau foarte luminoşi”. Atunci, stareţul i-a zis : “Tu ai căutat cu aşa sîrguinţă la faţa ei, dar nu ţi-ai adus aminte de porunca ce se dă în Sfînta Scriptură: Fiule, să nu te biruiască vederea frumuseţii, nici să fii vînat cu ochii tăi, nici să te răneşti cu genele ei. Deci, să ştii, că de acum nu vei mai fi cu mine în chilie, pentru că nu-ţi păzeşti ochii”. Apoi l-a trimis în muntele Castelin pentru pedeapsă.

Cuviosul, umblînd odată prin pustia ce se numea Ruva, l-a întîmpinat în cale un leu, avînd înfipt în piciorul său o ţeapă de lemn şi căzînd înaintea sfîntului, îşi arătă piciorul, rugîndu-se parcă sfîntului să-i vindece rana. Sfîntul, scoţînd ţeapa din piciorul său, i-a uşurat durerea şi leul umbla în urma sfîntului, slujindu-i. Bătrînul avea atunci cu sine un ucenic cu numele Flais şi un asin. Cînd trimitea pe ucenic la vreo trebuinţă, poruncea leului ca să păzească pe asin, iar leul, luînd cu dinţii căpăstrul asinului, îl ducea la păşune şi, către seară adăpîndu-l, îl ducea la bătrîn. Trecînd cîteva zile şi leul făcîndu-şi slujba sa, sfîntul a trimis pe ucenic la oarecare trebuinţă şi, din îndemnare diavolească, a căzut în păcatul desfrînării. Tot atunci leul, păscînd pe asin, l-a mîncat. Flais, cunoscînd că spre mustrarea păcatului lui, a mîncat leul pe asin, se temea a se arăta stareţului. Deci, ducîndu-se într-un sat oarecare, se tînguia acolo. Stareţul, căutînd mult pe ucenic şi aflîndu-l, l-a adus în chinovie şi, închizîndu-l într-o cămară, l-a pus la canon. Iar el, pocăindu-se cu multe lacrimi, s-a curăţit de păcatul lui, ajutîndu-i şi rugăciunile stareţului său, care foarte mult se îngrijea pentru mîntuirea sufletelor omeneşti.

Se cuvine a mai pomeni şi de purtarea lui de grijă pentru întărirea Bisericii lui Dumnezeu, cînd a fost trimis la Constantinopol pentru îndreptările cele bisericeşti. Pricina trimiterii sale s-a început astfel: Împăratul Anastasie, care cugeta cele ereticeşti, lepădînd soborul al patrulea a toată lumea al sfinţilor părinţi, cel din Calcedon, a tulburat Biserica în acea vreme foarte mult, a izgonit din scaun pe Eftimie, patriarhul Constantinopolului şi s-a mîniat asupra lui Flavian Antiohianul şi asupra lui Ilie Ierusalimteanul, încît voia să-l izgonească pentru că nu se învoia cu eresul lui. Deci, patriarhul Ilie, vrînd să sfătuiască pe împărat ca să dea pace Bisericii, a trimis rugăminte către dînsul, prin egumenii lavrelor de prin pustia Palestinei, între care era şi Sava, scriind astfel: “Pe aleşii robii lui Dumnezeu – pe cei buni şi credincioşi vieţuitori ai pustietăţilor, avînd împreună cu dînşii şi pe Sava, care este capul pustnicilor şi luminătorul Palestinei -, îi trimitem cu rugăciune spre stăpînirea voastră. Iar tu, o, împărate, ţinînd seama de ostenelile lor, porunceşte să înceteze războiul asupra Bisericii şi nu lăsa să se înmulţească răutatea; pentru că ştim că te îngrijeşti a plăcea lui Dumnezeu, care ţi-a dat diadema”.

Ajungînd sfinţii părinţi la Constantinopol şi intrînd în palatele împărăteşti, Sava mergea mai în urma tuturor, apoi păzitorii cei ce stau înaintea uşilor, văzîndu-l îmbrăcat în haine proaste şi cîrpite, ca pe unul din cei săraci, l-au oprit şi nu l-au lăsat să intre înăuntru; iar împăratul, primind cu cinste pe părinţii care veniseră la dînsul şi citind cartea patriarhului, întrebă care din dînşii este Sava, pe care îl laudă patriarhul în scrisoarea sa? Deci, privind părinţii împrejur, au zis: “A venit împreună cu noi, dar nu ştim unde a rămas”. Împăratul a poruncit îndată să-l caute şi abia l-au găsit într-un colţ oarecare, stînd şi citind psalmii lui David. Cînd a fost adus înaintea împăratului, acesta a văzut un înger luminat mergînd înaintea lui şi cunoscînd că Sava este omul lui Dumnezeu, s-a sculat de pe scaun, dîndu-i cinste; apoi a poruncit tuturor să şadă.

Făcîndu-se multă vorbă, fericitul Sava, mai mult decît toţi părinţii care erau acolo, se nevoia sfătuind pe împărat, cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, ca să dea pace bisericilor, făgăduindu-i biruinţă de la Dumnezeu asupra vrăjmaşilor. Deci părinţii ceilalţi fiind liberaţi acum şi sporind puţin, Cuviosul Sava a rămas să mai sfătuiască pe împărat şi să-l împace cu patriarhul Ilie. Iernînd cuviosul în Constantinopol, adeseori se ducea la împărat, vorbind despre credinţă şi despre patriarhul Ierusalimului, pentru că i se lăsase cuviosului intrare liberă în palatul împărătesc, nefiind oprit de portari. În acea vreme a înduplecat pe împărat să nu se mai mînie asupra patriarhului, ci să dăruiască linişte bisericilor Palestinei. Apoi s-a întors la Ierusalim, fiind îndestulat de împărat cu cele de trebuinţă pentru cale şi cu daruri mari, primind din mîna lui pînă la două mii de galbeni, pe care, ducîndu-i, i-a împărţit la mănăstirile sale; iar o parte a trimis-o la satul Mutalasc, unde s-a născut, ca să se zidească o biserică în curtea părinţilor săi, în cinstea sfinţilor mucenici Cozma şi Damian.

Fericitul Ilie patriarhul, prin Sfîntul Sava cîştigînd pacea sa şi a bisericilor Palestinei, nu a vieţuit multă vreme în linişte; căci ereticii, îndemnînd neîncetat pe împărat spre mînie l-au ridicat asupra Bisericii lui Hristos şi a păstorilor ei, ca să le facă rău. Deci a poruncit împăratul să facă sobor în Sidon, încredinţînd preşedinţia la doi episcopi, care apărau credinţa cea rea a lui Evtihie şi a lui Dioscor, adică lui Sotiric, episcopul Cezareei Capadociei şi lui Filoxen, al Ierapoliei, ca să anatematisească la soborul acela, soborul cel din Calcedon, iar pe Flavian şi Ilie să-i alunge de pe scaunele lor, care lucru s-a şi făcut.

Săvîrşind adunarea lor cea fărădelege, pe fericitul Flavian, patriarhul Antiohiei, care n-a voit să vină la soborul lor, l-au izgonit cu necinste cei răucredincioşi, avînd ajutor pe împărat; în locul lui a răpit scaunul Sevir, cel fără minte, care a adus multe nevoi asupra credincioşilor, cei ce nu voiau să aibă împărtăşire cu dînsul. A trimis dogmele sale cele soborniceşti şi lui Ilie, patriarhul Ierusalimului, dar el, neprimind legile ereticeşti, le-a trimis înapoi. De acest lucru înştiinţîndu-se, împăratul s-a mîniat foarte asupra fericitului Ilie şi a poruncit ca iarăşi să trimită acele dogme la Ierusalim cu nişte clerici şi cu mare putere ostăşească, ca astfel pe cei ce nu vor voi, să-i silească să se învoiască la soborul lor, care s-a făcut în Sidon.

Venind aceia în Ierusalim şi făcîndu-se multă tulburare, iar patriarhul, aflîndu-se în nevoie, a adunat Cuviosul Sava pe toţi monahii din mănăstiri şi, intrînd în Sfînta Cetate, a izgonit pe trimişii lui Sevir, pe slujitori şi pe ostaşi; iar pe Sevir şi pe cei de un gînd cu dînsul, i-a dat anatemei înaintea tuturor.

Atunci s-au întors ereticii cu ruşine la cei ce i-au trimis, spunînd îndrăzneala cea mare a credincioşilor şi necinstirea cea multă a lor. Împăratul, umplîndu-se de nespusă mînie, a trimis în Ierusalim pe Olimpie, eparhul Palestinei, cu mulţime de ostaşi şi i-a poruncit, ca nu după legi, nici cu judecăţi, ci cu putere împărătească să alunge din scaun pe patriarhul Ilie. Deci, venind Olimpie cu putere multă, îndată a împlinit porunca împăratului, alungînd pe patriarh fără judecată şi l-a trimis în surghiun în Asia. Iar în locul lui a ridicat pe Ioan, feciorul preotului Marchian, care a făgăduit să blesteme soborul cel din Calcedon şi să aibă împărtăşire cu Sevir.

Înştiinţîndu-se de acest lucru, Cuviosul Sava, iarăşi ca întîi, şi-a adunat oastea sa cea duhovnicească şi ca un voievod a mers în Sfînta Cetate; dar n-a apucat pe eparhul Olimpie, pentru că acela, săvîrşind degrabă răutatea cea poruncită lui, s-a întors cu bucurie la împărat. Atunci fericitul s-a mîhnit foarte mult pentru izgonirea fără vină a patriarhului şi se tînguia pentru dînsul. Aflînd pe Ioan, patriarhul cel nou, cugetînd cele ereticeşti, îi spuse lui ca să nu aibă împărtăşire cu Sevir, ci să apere soborul din Calcedon şi să-l susţină pînă la sînge; iar de nu va face aşa, apoi de toţi părinţii pustnici se va anatematesi ca un eretic. Ioan, ruşinîndu-se şi totodată temîndu-se de atîţia părinţi de Dumnezeu insuflaţi, care veniseră împreună cu Sfîntul Sava, s-a lepădat de Sevir şi de toate eresurile şi a primit credinţa cea întărită de soborul din Calcedon; şi aşa s-au liniştit sfinţii părinţi.

Atunci degrabă s-a făcut înştiinţare împăratului despre aceea că Ioan, patriarhul cel nou pus, leapădă soborul din Sidon, iar pe cel din Calcedon îl primeşte. De aceea, mîniindu-se împăratul împotriva lui Olimpie, l-a scos din dregătoria sa, pentru că a ales un patriarh ca acela. În locul lui Olimpie punînd pe Anastasie ca eparh a toată Palestina, l-a trimis în Ierusalim, ca să înduplece pe patriarhul Ioan către împărtăşirea cu Sevir sau să-l izgonească din scaun. Venind Anastasie, îndată a luat pe patriarh şi l-a aruncat în temniţă, iar acesta îl rugă să-l lase, făgăduind că va face toate cele poruncite; dar, zicea el, să nu ne arătăm că de nevoie facem voia împăratului, ci de bună voie. Deci a făgăduit că în Duminica viitoare, în biserică înaintea poporului va anatematesi soborul din Calcedon şi va primi pe cel din Sidon, primind şi împărtăşirea cu Sevir. Patriarhul, fiind scos din temniţă, a trimis pe cineva în taină către cuvioşii părinţi, Sava şi Teodosie, ca să se sîrguiască să adune pe toţi părinţii şi să vină la dînsul în Duminica viitoare, în biserică.

Atunci s-a întîmplat să fie în Ierusalim şi Ipatie, rudenia împăratului, care venise pentru închinăciune. În ziua Duminicii au venit amîndoi arhimandriţii, Sava şi Teodosie, împreună cu o mulţime de monahi, ca la zece mii. Apoi, făcîndu-se adunare bisericească şi Anastasie, eparhul, intrînd în biserică cu Ipatie, rudenia împăratului şi cu ostaşii săi şi adunîndu-se mulţime de popor, s-a suit patriarhul în amvon, avînd cu sine pe Sava şi pe Teodosie; atunci tot poporul împreună cu monahii au strigat asupra patriarhului: “Anatematiseşte pe eretici şi întăreşte soborul cel din Calcedon”. Şi luînd patriarhul îndrăzneală a strigat zicînd: “Oricine cugetă într-o unire cu Evtihie, cu Nestorie, cu Sevir şi cu Sotirih să fie anatema”. Aşijderea şi Cuviosul Teodosie cu fericitul Sava au strigat: “Cine nu primeşte cele patru soboare, ca pe cei patru evanghelişti, să fie anatema”. Văzînd aceasta, eparhul Anastasie s-a temut de mulţimea poporului şi a monahilor şi, ieşind din biserică, a fugit în Cezareea. Iar rudenia împăratului s-a jurat părinţilor, că n-a venit să întărească credinţa lui Sevir, ci să se unească cu sfînta sobornicească Biserică. Şi a dat cuvioşilor părinţi, lui Sava şi Teodosie, mulţime de aur, ca să împartă monahilor care au venit cu dînşii. După aceasta, cuvioşii părinţi au scris către împărat într-acest chip, ca din partea soborului:

“Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul tuturor şi Dumnezeul cel veşnic, care cu a Sa bunătate a încredinţat stăpînirii tale sceptrul împărăţiei pămînteşti, vrînd cu adevărat a da prin a voastră iubire de bunătate, pace bună tuturor bisericilor, iar mai vîrtos maicii bisericilor, Sfîntului Sion, pentru că toţi ştiu că de la această biserică s-a început Taina cea mare a credinţei celei drepte şi a străbătut pînă la marginea pămîntului, pe care noi cei ce sîntem locuitorii acestor locuri dumnezeieşti, primind-o din început, de la Sfinţii Apostoli am păzit-o întreagă şi nevătămată, pînă în ziua de astăzi şi în veac o vom păzi, cu darul lui Hristos, neabătîndu-ne nicidecum de la calea cea dreaptă spre cele potrivnice, nici vătămîndu-ne cu necuratele şi deşartele lor glasuri – deci cînd şi împărăţia ta, întru aceeaşi credinţă fără prihană şi neîntinată te-a hrănit şi te-a crescut – ne minunăm cum astăzi, în zilele împărăţiei tale, a năpădit atîta zarvă şi atîta tulburare asupra Sfintei Cetăţi a Ierusalimului, încît nici pe slujitorii lui Dumnezeu nu-i lasă. Iar pe preoţii şi monahii, care din tinereţe au iubit faptele cele bune şi şi-au ales viaţa blîndă în tăcere – înaintea iudeilor şi a neamurilor din Sfîntul Sion – prin mijlocul cetăţii îi muncesc şi în locurile cele necurate îi izgonesc; ba încă îi silesc să facă lucruri din cele ce nu se cuvin credinţei celei drepte, încît cei ce vin aici pentru răgăciuni, în loc de folos sufletesc, află vătămare şi, smintindu-se de cele ce văd, se întorc. Deci, rugăm stăpînirea voastră ca să ne izbăviţi de atîtea răutăţi, al căror aflător şi început este Sevir, căruia, pentru păcatele noastre, i s-a dat biserica Antiohiei, spre pierzarea sufletului său şi spre sminteala tuturor. Căci cum să nu ne fie nouă sminteală, celor care sîntem în Ierusalim? Acum să învăţăm credinţa, noi care am slujit tuturor părinţilor, prin cuvinte de dreaptă credinţă? Acum să ne vedem, că aşa de tîrziu am cunoscut mărturisirea cea dreaptă? Au doară nu înţelegem că învăţătura ce s-a arătat de curînd, care pare a fi îndreptare sănătoasă a credinţei celei dintîi şi care s-a aşezat de părinţi nu este îndreptare, ci cu adevărat răzvrătire, care pregăteşte pierderea sufletelor celor ce o primesc? Deci, nu suferim altceva a adăuga mai mult în dreapta credinţă, decît cele ce s-au aşezat de cei trei sute optsprezece sfinţi părinţi de la Niceea şi de ceilalţi care au fost la celelalte trei soboare a lumii, nici a schimba ceva. Pentru aceasta, sîntem gata a ne pune sufletele noastre şi a muri, de va fi nevoie. Pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte toată mintea, să păzească credinţa noastră cea sfîntă şi viforul cel ridicat asupra ei să-l aline, spre slava Sa şi spre podoaba împărăţiei tale”.

Scrisoarea aceasta de la sfinţii părinţi, primind-o, împăratul s-a supărat foarte mult şi cugeta să izgonească din hotarele Ierusalimului pe patriarhul Ioan, împreună cu amîndoi arhimandriţii, Sava şi Teodosie. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu n-a lăsat a se săvîrşi răutatea lui, căci s-a întîmplat în acea vreme un război cu barbarii. Deci, lăsînd pentru altă dată prigoana asupra Bisericii şi asupra cuvioşilor părinţi, se pregăti de război împotriva barbarilor.

Apoi, după izgonirea cea nedreaptă a sfîntului patriarh Ilie, prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a făcut foamete, uscăciune şi lipsă mare prin toată Palestina, ca în zilele proorocului Ilie. Căci se închisese cerul şi nu da ploaie, încît se uscaseră izvoarele apelor, ba încă se înmulţiseră şi lăcustele de umpluseră toată faţa pămîntului, încît au mîncat toată iarba cîmpului şi frunzele copacilor. Acea pedeapsă a lui Dumnezeu a ţinut cinci ani, aşa că mulţi au murit de foame şi de sete, încît poporul Ierusalimului zicea că, pentru izgonirea cea cu nedreptate a patriarhului Ilie pedepseşte Dumnezeu Palestina cu foamete.

În vremea aceea chemînd fericitul Sava pe egumenii celor şapte mănăstiri, pe care le zidise el, le-a poruncit să nu se îngrijească de nimic din cele trupeşti, aducîndu-le aminte de cuvintele Evangheliei, care ne învaţă a nu ne îngriji, ce vom mînca şi ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca, ci a ne pune nădejdea în Dumnezeu, Care ştie trebuinţele tuturor. Deci erau hrăniţi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea Atotputernică.

Altădată, apropiindu-se o zi de Duminică, economul lavrei celei mari a zis către Cuviosul Sava: “Nu putem, părinte, să tocăm în această sîmbătă şi Duminică pentru dumnezeiasca Liturghie, căci nu numai că nu avem ce pune înaintea părinţilor să guste cînd se vor aduna, dar nici pîine pentru sfînta jertfă nu se află”. Sfîntul i-a răspuns: “Eu, pentru lipsa hranei, nu voi lăsa dumnezeiasca slujbă. Pentru că este credincios Cel ce porunceşte a nu ne îngriji pe a doua zi şi puternic este a ne hrăni în vreme de foamete; dar să trimită eclesiarhul în cetate vreun vas sau haină şi, vînzînd-o, să cumpere cele trebuincioase pentru Sfînta Liturghie”. Sfîntul, răspunzînd economului astfel, şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi răbdă.

Însă n-a sosit ziua Duminicii şi, iată, au venit la dînsul cîţiva tineri, trimişi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aducînd cu dînşii treizeci de asini încărcaţi cu pîine, grîu, vin, untdelemn şi cu alte feluri de hrană, pe care le-a dat toate cuviosului. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu, a zis către econom: “Ce zici, frate, oare vom opri să nu se toace în această sîmbătă şi Duminică pentru că nu avem ce pune înaintea părinţilor cînd se vor aduna?”. Iar economul, minunîndu-se de credinţa cea mare a sfîntului şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru dînşii, îşi ceru iertare pentru necredinţa sa.

După aceasta, a voit Cuviosul Sava să cerceteze pe preasfinţitul Ilie, patriarhul Ierusalimului, care era în surghiun. Sava, era atunci de optzeci de ani. Deci, luînd cu dînsul doi egumeni, pe Ştefan şi pe Evtalie, s-au dus. Văzînd Ilie pe Sava şi pe cei care veniseră la dînsul, s-a bucurat şi i-a oprit cîteva zile la dînsul şi, în toate zilele acelea, ieşea din camera sa, în ceasul al noulea. Pentru că de la otpustul (sfîrşitul) Vecerniei şi pînă la al nouălea ceas din zi nu se arăta nimănui, ci, închizînd uşa, petrecea în linişte. Iar la al nouălea ceas, ieşind la dînşii, ospăta împreună cu ei şi se mîngîiau cu vorbe duhovniceşti. După otpustul Vecerniei iarăşi intra în chilia sa de linişte.

Odată n-a ieşit la dînşii, ca de obicei, şi era a noua zi a lunii iulie, iar ei l-au aşteptat toată ziua, negustînd bucate. Către al şaselea ceas din noapte, patriarhul a ieşit cu ochii plini de lacrimi şi a zis către dînşii: “Voi mîncaţi, că eu n-am vreme, pentru că mă îndeletnicesc cu un lucru”, iar ei se întrebau cu sîrguinţă, pentru ce a zăbovit şi a ieşit atît de tîrziu şi pentru ce plîngea aşa? El, oftînd greu şi tînguindu-se, a zis către Sfîntul Sava: “O, fericite părinte, vai! că în ceasul acesta s-a săvîrşit împăratul Anastasie. Apoi se cuvine ca şi eu, după zece zile, să mă duc din viaţa aceasta şi să mă judec cu dînsul înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu!”

Deci aşa a fost căci, după zece zile, s-a mutat la Domnul preasfinţitul patriarh Ilie, îmbolnăvindu-se puţin înaintea sfîrşitului său; iar fericitul Sava, îngropîndu-l cu cinste, s-a întors la lavra sa.

Despre moartea împăratului Anastasie se povesteşte că, în noaptea aceea în care s-a făcut arătare patriarhului Ilie, l-a lovit din înălţime un tunet şi un fulger, care a umplut palatul împărătesc şi-l gonea acest fulger pe împărat, care alerga din loc în loc şi din colţ în colţ. Apoi, ajungîndu-l într-un loc, l-a ucis şi astfel cel nelegiuit a murit fulgerat.

După moartea răucredinciosului împărat Anastasie a luat împărăţia binecredinciosul Iustin, care a trimis poruncă prin toate laturile stăpînirii sale, să libereze pe cei dreptcredincioşi din surghiun şi fiecare să-şi primească locul şi dregătoria sa; iar soborul cel din Calcedon să-l scrie în sfintele cărţi, ca astfel Biserica lui Hristos să aibă pace şi linişte.

Această poruncă împărătească venind în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi toţi bucurîndu-se, patriarhul Ioan a rugat pe Cuviosul Sava să se ducă în Cezareea şi în Schitopoli ca să arate acea scrisoare dreptcredincioasă a împăratului, apoi să scrie în cărţile bisericeşti soborul cel din Calcedon. Iar cuviosul, deşi era neputincios cu trupul, fiind bătrîn şi obosit după multe nevoinţe monahiceşti, dar pentru Biserica lui Hristos, nu s-a lepădat de ascultarea aceea, nici nu s-a lenevit a suferi osteneala căii cele îndelungate, ci s-a dus cu alţi monahi din cei mai de frunte.

În Cezareea a fost întîmpinat de Sfîntul Ioan Hozevitul, care era atunci acolo ierarh, iar în Schitopoli a fost primit cu dragoste de mitropolitul Teodosie şi de toţi cetăţenii, unde a făcut şi minuni. Astfel, pentru un samarinean, numit Silvan, care avea o dregătorie şi se sculase asupra creştinilor, a proorocit că se va arde cu foc în mijlocul cetăţii, cum va arăta cuvîntul mai de pe urmă. Apoi a vindecat pe o femeie care-i curgea sînge; a tămăduit pe o fecioară îndrăcită şi, la urmă, aducînd mult folos Bisericii, s-a întors.

După patru ani de secetă în Palestina, era mare lipsă de apă, iar fraţii, vrînd a se împrăştia, au rugat pe sfînt ca să-i libereze. El, mustrîndu-i pentru nerăbdarea lor, le-a poruncit să nădăjduiască către Dumnezeu şi a treia zi s-a arătat deasupra lavrei un nor şi s-a făcut vărsare mare de ploaie, încît s-au umplut rezervoarele lavrei cu apă. Dar acea ploaie a fost numai în lavră, iar peste locurile cele din jur, nici picătură de rouă nu s-a pogorît. Deci, au venit la bătrîn egumenii de la mănăstirile cele din jur, zicînd: “Cu ce am greşit ţie, părinte, că ne-ai trecut cu vederea şi numai spre folosul lavrei tale ai cerut ploaie de la Dumnezeu?” El i-a mîngîiat cu cuvinte bune, dîndu-le nădejde că nu se vor lipsi nici mănăstirile lor de apă cînd va da Dumnezeu ploaie peste toată Palestina.

Sosind al cincilea an al foametei, era atîta lipsă de apă, încît săracii prin Sfînta Cetate mureau de sete, căci din lipsă de ploaie şi din uscăciunea cea mare s-au împuţinat izvoarele şi au secat puţurile şi s-au uscat pîraiele. Patriarhul Ioan era şi el în mare întristare şi umbla prin locurile acelea, care erau odată băltoase; apoi, săpînd fîntîni şi puţuri, dorea să dea de apă şi nu afla. În pîrîul Siloamului a săpat cu multă osteneală şi cu mulţi lucrători, pînă la patruzeci de stînjeni, dar n-a dat de apă şi, deznădăjduindu-se, plîngea pentru nevoia cea de obşte din toată cetatea.

Era luna septembrie şi se apropia praznicul înnoirii. Apoi, înştiinţîndu-se că Cuviosul Sava prin rugăciunile sale a adus ploaie în lavra sa, l-a chemat la sine şi l-a rugat să mijlocească la Dumnezeu ca să miluiască pe poporul Său şi să nu-l omoare cu setea şi cu foamea. Iar Cuviosul Sava zicea: “Cine sînt eu ca să pot potoli mînia lui Dumnezeu, însumi fiind păcătos?” Patriarhul îl rugă fierbinte şi cuviosul a zis: “Iată, ca ascultare, merg la chilie şi mă voi ruga bunătăţii lui Dumnezeu; iar de vor trece trei zile şi nu va fi ploaie, să ştiţi că nu m-a ascultat Dumnezeu; deci, rugaţi-vă şi voi ca să ajungă rugăciunea mea către Dumnezeu”. Acestea zicînd, s-a dus. A doua zi s-a făcut arşiţă mare şi mulţime de lucrători au lucrat toată ziua l-a groapa aceea ce s-a zis mai sus; iar după ce s-a înserat şi-au lăsat toate vasele şi coşurile, nădăjduind că iarăşi o să vină la lucru a doua zi. Dar sosind noaptea, a suflat vîntul dinspre miazăzi şi au început tunete şi fulgere şi a plouat toată noaptea, încît, a umplut văile şi pîraiele curgeau de pretutindeni. Atunci s-a înmulţit apa în locul cel săpat, iar ţărîna care de atîta vreme şi cu atîta osteneală a fost scoasă din puţ, s-a dus la loc într-un ceas, acoperind vasele şi coşurile, iar puţul s-a potrivit cu pămîntul, încît nici nu se cunoştea locul cel săpat şi toate lacurile Sfintei Cetăţi s-au umplut cu apă, cu rugăciunile Cuviosului Sava; iar poporul, cu veselie dădea mulţumire lui Dumnezeu.

În al optzeci şi şaselea an al vieţii Cuviosului Sava, s-a săvîrşit patriarhul Ioan, lăsînd după sine pe Petru, care era de fel din Elevteropoli, bărbat plin de fapte bune. Apoi trecînd trei ani, împăratul Iustin, fiind bătrîn şi neputincios, a lăsat împărăţia, încredinţînd-o lui Iustinian, nepotul său.

Patriarhul Petru iubea pe Cuviosul Sava şi-l cinstea ca şi ceilalţi patriarhi de mai înainte şi mergea adeseori la dînsul în pustie. El avea o soră, cu numele Esihia, care vieţuia după Dumnezeu. Aceea a căzut într-o boală grea şi, sîrguindu-se doctorii mult să o vindece, nu sporeau nimic. Atunci patriarhul a rugat pe Sfîntul Sava să vină în casa celei bolnave şi să facă rugăciune pentru dînsa. Iar el venind, a însemnat pe bolnavă cu semnul Crucii de trei ori şi îndată s-a sculat sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie s-a dus la Domnul, în a unsprezecea zi a lunii ianuarie. Atunci era Cuviosul Sava de nouăzeci şi unu de ani de la naşterea sa. În acea vreme, samarinenii, care vieţuiau în Palestina, rupîndu-se de sub stăpînirea împăratului grecesc, şi-au făcut împărat din neamul lor, pe unul cu numele de Iulian, care s-a sculat asupra creştinilor şi mare răutate le făcea. Multe biserici le-a prădat şi le-a ars; apoi năvălind asupra satelor şi a cetăţilor, omora mulţime de creştini. Dar mai ales în hotarele Neapolei, unde, prinzînd pe episcopul Samon, l-au omorît cu sabia; iar pe preoţii cei ce erau împreună cu dînsul, tăindu-i bucăţi, i-au amestecat cu moaştele sfinţilor mucenici şi i-au ars în foc.

Înştiinţîndu-se despre aceasta, împăratul a trimis mulţime de oaste asupra samarinenilor. Apoi, făcîndu-se război, Iulian, împăratul samarinenilor, a fost omorît. Atunci Silvan, despre a cărui pierzare a proorocit Cuviosul Sava, a fost prins de creştini şi ars în mijlocul cetăţii Schitopolei. Iar Arsenie, fiul lui, s-a dus la Constantinopol şi, după puţină vreme, nu se ştie în ce chip a aflat har la împăratul, că s-a făcut dregător în palatele împărăteşti şi, cîştigînd îndrăzneală la împărat, spunea minciuni asupra creştinilor din Palestina, fiind el însuşi în păgînătate ca samarinean, ca şi cum ei ar fi fost pricinuitorii răscoalei şi dezbinării samarinenilor de sub stăpînirea împărătească. Deci, s-a mîniat împăratul asupra palestinienilor, crezînd minciunile lui Arsenie samarineanul.

Despre aceasta înştiinţîndu-se Petru, patriarhul Ierusalimului, a rugat, împreună cu episcopii care erau sub dînsul, pe fericitul Sava să meargă pînă la Constantinopol, spre a potoli mînia împăratului şi să-l roage despre multe nevoi ale Bisericii şi ale cetăţii lor. Cuviosul Sava, deşi acum era foarte bătrîn, s-a dus cu sîrguinţă, cinstind trebuinţele Bisericii mai mult decît odihna sa. Binecredinciosul împărat Iustinian, cum şi Epifanie patriarhul Constantinopolului, înştiinţîndu-se despre venirea lui, au trimis bărbaţi cinstiţi ca să-l întîmpine. Înfăţişîndu-se el înaintea împăratului, a deschis Dumnezeu ochii lui Iustinian, precum odinioară pe ai lui Anastasie şi a văzut darul lui Dumnezeu peste capul Cuviosului Sava, luminat strălucind şi ca o cunună înconjurînd capul lui, cu raze ca de soare, de care lucru înfricoşîndu-se împăratul, s-a sculat de pe scaunul său şi închinîndu-se lui, ceru binecuvîntare. Deci, cuprinzînd capul cuviosului, l-a sărutat cu dragoste şi cu bucurie. Apoi, a rugat pe bătrîn ca şi pe împărăteasa Teodora s-o învrednicească de binecuvîntarea lui. Împărăteasa, cînd a văzut pe Cuviosul Sava, s-a închinat şi a zis lui: “Roagă-te pentru mine, părinte, ca să mi se dea rod pîntecelui”. Iar bătrînul a zis : “Dumnezeu, stăpînul tuturor să păzească împărăţia voastră”. Împărăteasa a zis: “Roagă pe Dumnezeu, părinte, să dezlege nerodirea mea şi să mă învrednicească a naşte fiu”. Zis-a bătrînul: “Dumnezeul slavei să păzească împărăţia voastră în bună credinţă şi să vă dea biruinţă asupra vrăjmaşilor”, iar împărăteasa, rugîndu-se şi a treia oară bătrînului pentru dezlegarea nerodirii sale, auzi aceleaşi cuvinte ca mai înainte şi s-a tulburat.

Ieşind cuviosul de la împărăteasă, părinţii care erau cu el au zis către dînsul: “Pentru ce, părinte, ai mîhnit pe împărăteasă şi nu te-ai rugat pentru dînsa după cererea ei?” Răspuns-a lor bătrînul: “Credeţi-mă, părinţilor, că nu va ieşi fiu din pîntecele ei ca să nu se adape cu învăţătura lui Sevir şi să tulbure Biserica lui Hristos mai mult decît Anastasie”. Cu aceste cuvinte, cuviosul a adeverit că împărăteasa cugeta într-însa cele ereticeşti.

După aceea, primind împăratul rugămintea cuviosului, mînia ce o avea împotriva palestinienilor a întors-o asupra samarinenilor şi a rînduit aşezămîntul acesta: samarinenii să nu facă adunare, pentru ca fiii să nu ia moştenire după părinţii lor; în sfîrşit, să fie ucişi cei mai mari ai lor, care au fost pricinuitori ai războiului. Atunci şi Arsenie samarineanul s-a făcut nevăzut, pentru că poruncise împăratul să-l omoare. Mai pe urmă, alergînd la Sfîntul Sava şi căzînd la picioarele lui, ceru Sfîntul Botez, ca astfel să se izbăvească de mînia împărătească şi să scape de moarte; deci s-a botezat el şi cu toţi casnicii săi.

Împăratul, vrînd să arate harul său şi să facă după plăcerea Cuviosului Sava, l-a poftit să-i ceară orice îi trebuieşte şi să ia aur pentru trebuinţa mănăstirilor sale, cît va voi. Iar cuviosul, nepoftind bogăţie, ci cele de folos creştinilor, a rugat pe împărat să ierte cîtva timp birul cel împărătesc ce se lua din Palestina, căci a sărăcit poporul din pricina prăzii samarinenilor, iar bisericile cele arse şi dărîmate de samarineni iarăşi să se zidească cu cheltuiala împărătească. În Sfînta Cetate să se zidească casă de străini, pentru odihna creştinilor, care vin de departe să se închine Mormîntului Domnului; după aceea să se zidească spital pentru cei străini şi să se rînduiască doctori. Apoi biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, căreia i-a pus temelia patriarhul Ilie, să se săvîrşească; să se zidească o cetate în pustie, mai jos de mănăstirile lui şi să rînduiască într-însa strajă de ostaşi, ca să le apere de năvălirea barbarilor. Iar mai vîrtos să se sîrguiască a dezrădăcina din toată împărăţia sa eresul lui Arie, al lui Nestorie, al lui Origen şi al altor eretici, care tulbură Biserica lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, a făgăduit că Dumnezeu va da împăratului ţările pe care le pierduseră împăraţii cei mai dinainte, adică Roma şi Africa, ca iarăşi să se împreuneze sub stăpînirea grecească. Împăratul, ascultînd acestea toate, a poruncit să fie după cererea sfîntului, singur punînd sîrguinţă ca degrabă să se săvîrşească întru toate dorinţa cuviosului.

Rînduind împăratul toate după cererea sfîntului, împreună cu sfetnicii şi cu vistiernicii săi, cuviosul s-a retras puţin în lături şi citea psalmii lui David, săvîrşindu-şi ceasul al treilea. Iar unul din ucenicii săi, anume Irimia, apropiindu-se de dînsul, a zis: “Cinstite părinte, împăratul are multă sîrguinţă pentru împlinirea cererii tale, iar tu pentru ce te depărtezi de dînsul şi stai deoparte?” Zis-a lui bătrînul: “Fiule, ei săvîrşesc lucrul lor, iar noi să facem lucrul nostru”.

După aceasta împăratul dînd scrisoare sfîntului l-a liberat cu pace, iar Dumnezeu, pentru dragostea împăratului care a arătat-o către Cuviosul Sava şi pentru împlinirea cererilor lui, l-a răsplătit înmiit. Căci s-a împlinit proorocia bătrînului şi peste puţină vreme a dobîndit două mari biruinţe asupra vrăjmaşilor, adică a luat Roma şi Africa, cum şi pe amîndoi împăraţii, pe Vitis al Romei şi pe Ghelimir al Cartaginei, pe care i-a văzut aduşi în Constantinopol ca pe nişte robi. Iar Cuviosul Sava întorcîndu-se la Ierusalim, iarăşi a fost rugat de patriarh şi de episcopi să meargă în Cezareea şi în Schitopoli ca să arate scrisorile cele împărăteşti.

Acolo, văzînd un copil mic, pe nume Chiril (scriitorul vieţii acestuia), l-a numit ucenic al său, proorocind pentru dînsul că o să fie călugăr şi locuitor în lavra lui. Întorcîndu-se de acolo şi petrecînd puţină vreme, a căzut în boală grea. Despre aceasta înştiinţîndu-se, patriarhul Petru a venit ca să-l cerceteze. Şi văzînd că nimic nu se află în chilia bătrînului pentru trebuinţa bolnavului decît numai puţine coarne şi nişte finice vechi, l-a luat pe un pat şi l-a dus la episcopia sa, unde el însuşi îngrijea de dînsul, slujindu-i cu mîinile sale.

Trecînd puţine zile, Cuviosul Sava a avut o vedenie dumnezeiască, vestindu-i despre mutarea sa ce avea să fie în curînd. Iar el, spunînd patriarhului vedenia, se rugă să-l lase să se ducă la lavra sa pentru ca să se săvîrşească în chilia sa. Patriarhul, vrînd să facă toate după plăcerea lui, l-a trimis la chilia lui, cu toate cele de trebuinţă, pentru odihna bolnavului. Iar bătrînul, culcîndu-se în chilia sa, a chemat pe toţi părinţii şi fraţii şi le-a dat sărutarea cea mai de pe urmă, punîndu-le egumen în locul său pe un bărbat vrednic, cu numele Melit, poruncindu-i să păzească fără vătămare toate aşezămintele mănăstirii date de dînsul. Apoi au trecut patru zile, negustînd nimic, nici vorbind cu nimeni. Iar în seara sîmbetei, cerînd Preacuratele Taine şi împărtăşindu-se, a zis cuvîntul cel mai de pe urmă: “Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul meu”.

Şi aşa s-a săvîrşit în a cincea zi a lunii decembrie. Deci, vieţuind nouăzeci şi patru de ani, a trecut la viaţa cea neîmbătrînită, petrecîndu-l îngerii lui Dumnezeu şi sfinţii mucenici.

După aceea, îndată s-a auzit în toate hotarele Ierusalimului despre adormirea cuviosului şi s-au adunat de prin toate lavrele şi mănăstirile mulţime mare de monahi şi a venit patriarhul cu episcopii şi cu dregătorii cetăţii. Cîntîndu-se cele de îngropare s-a pus trupul lui cu cinste, între amîndouă bisericile, în locul unde cuviosul a văzut stîlpul de foc cîndva.

Iar despre aceea că sfîntul lui suflet a fost petrecut la cer de îngeri şi mucenici, s-a adeverit astfel: era în Sfînta Cetate un vînzător de argint, de fel din Damasc, cu numele Romul, sluga celui mai mare de la Ghetsimani. Acela însuşi a mărturisit că, în vremea mutării cuviosului părintelui nostru Sava, tîlharii, spărgînd casa lui, au furat mult argint şi al său şi străin, care era la dînsul, ca la o sută de litre (măsură veche). Deci Romul, fiind în mare mîhnire, a mers în biserica Sfîntului Mucenic Teodor şi a petrecut acolo cinci zile, plîngînd şi aprinzînd o făclie înaintea altarului, iar în a cincea noapte a adormit şi a văzut pe Sfîntul Mucenic Teodor zicînd către dînsul: “Ce-ţi este, frate? Şi pentru ce te mîhneşti şi plîngi?” Iar el a zis: “Pentru că am pierdut argintul meu şi cel străin, prădat fiind de tîlhari; de aceea plîng, mă rog şi mă tînguiesc, însă nimic n-am folosit, fiind neauzit de tine”. Sfîntul a zis: “Să mă crezi, frate, că n-am fost în zilele acestea aici, pentru că ni s-a poruncit tuturor mucenicilor a ne aduna ca să întîmpinăm sfîntul suflet al Cuviosului Sava, care a ieşit din trup şi să-l petrecem pînă la locul cel de odihnă; iar acum nu mai plînge, ci, du-te în cutare loc – spunînd numele locului – şi vei afla ce ţi s-a furat”. Romul, sculîndu-se îndată şi luînd pe unul din prietenii săi, s-a dus la locul cel arătat şi a aflat aşa precum i s-a arătat în vedenie de Sfîntul Teodor.

Apoi nu se cuvine a tăcea şi altele din minunile ce s-au făcut după mutarea cuviosului. Doi fraţi iubitori de străini, avînd o vie şi odihnind pe fraţii care veneau la dînşii din lavra fericitului Sava, s-au îmbolnăvit de o boală grea chiar în vremea culesului viei, încît ei deznădăjduiseră de viaţa lor, însă aveau dragoste şi credinţă către Cuviosul Sava, de care, aducîndu-şi aminte, îl chemau în ajutor. Sfîntul, grăbind spre rugăciunea lor, s-a arătat fiecăruia deosebi, zicînd: “Iată, am rugat pe Dumnezeu pentru sănătatea voastră şi v-a dat după cerere; deci, sculaţi-vă şi mergeţi la lucrul vostru”. Iar ei, simţindu-se că sînt sănătoşi, au preamărit pe Dumnezeu şi au mulţumit sfîntului. De atunci, toţi anii făceau praznic mare în ziua aceea în care s-a săvîrşit pentru ei acea minune.

O femeie cu numele Ghinarusa, binecredincioasă şi cu fapte bune, a făgăduit să dea două perdele pentru împodobirea bisericilor din Castelin şi din peşteră. Dar din lenevirea ţesătoarei nu s-au pregătit degrabă acele perdele; de aceea Ghinarusa se mîhnea. Atunci i s-a arătat Cuviosul Sava, zicîndu-i: “Nu te mîhni, căci mîine va începe a se săvîrşi lucrul, pentru că nu va fi fără folos darul tău”. Apoi s-a arătat şi ţesătoarei şi, cu mînie, a mustrat lenevirea ei. Deci, făcîndu-se ziuă, au spus una alteia ceea ce văzuseră, aşa că degrabă s-a săvîrşit lucrul.

Economul lavrei celei mari a luat cămile de la saracini ca să aducă de la Marea Moartă grîul ce-l cumpărase. Deci mergînd cămilele cu grîul spre lavră, una din ele, abătîndu-se din cale spre dreapta, a căzut de pe mal în rîu cu toată sarcina ce era pe dînsa şi se tăvălea în baltă. Stăpînul cămilei, fiind saracin, a strigat: “Oh, părinte Sava, ajută-mi şi nu lăsa ca să piară dobitocul meu”. Şi îndată, în clipeala ochiului, a văzut un bătrîn cinstit şezînd pe cămilă; apoi, alergînd pe altă cale şi coborînd în rîu, a aflat dobitocul său nevătămat, iar pe cel ce şedea pe dînsul nu l-a văzut; aşijderea şi grîul l-a găsit întreg.

Din acea vreme, în toţii anii, venea saracinul în acea lavră de se închina mormîntului Cuviosului Sava.

Odată, origeniştii adunîndu-se din diferite locuri, avînd în cap pe unul Leontie, voiau să năvălească fără de veste asupra lavrei celei mari şi să risipească turma cea dreptcredincioasă a Cuviosului Sava şi toată lavra pînă în temelie să o dărîme. Deci, pentru acea faptă pregătind mulţime de cazmale şi unelte de fier, cum şi arme multe, mergeau în calea lor cu mare mînie. Atunci era ca la al doilea ceas din zi şi a căzut peste dînşii pe cale o ceaţă şi negură, încît toată ziua ostenindu-se n-au aflat lavra, ci au rătăcit prin locuri neumblate, unde i-a ajuns noaptea şi abia a doua zi s-au aflat lîngă mănăstirea Sfîntului Marchian. Pricepînd că nimic nu pot folosi, s-au împrăştiat cu ruşine fiecare într-ale lor, împlinindu-se cuvintele lui Isaia proorocul: Sfărîmare şi nevoie în căile lor, pipăi-vor ca orbii zidul şi ca cei ce sînt fără de ochi vor pipăi şi vor cădea în amiazăzi ca în miezul nopţii. Iar Dumnezeu păzea lavra pentru plăcutul Său, Cuviosul Sava, care bine s-a nevoit într-însa, cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne păzească şi pe noi de toate răutăţile, Preabunul şi Unul în Treime Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava în veci.

Amin.

Rispondi

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

%d blogger hanno fatto clic su Mi Piace per questo: