Preoții nu cresc în copaci

preotii

Observ în ultimul timp o descărcare de furie din partea societăţii civile asupra tagmei preoţeşti, dar, ceea ce este mai înspăimântător, că același lucru se întâmplă și din partea credincioşilor ortodocşi. Mă frapează, însă, şi faptul că aproape nimeni, nici cleric, nici laic, nu ia o atitudine de apărare sau, măcar de abordare directă a problemei. Ştiu că voi deschide, cutia Pandorei, dar dacă nimeni nu o face…?!

Vedem, fără să dorim uneori, în mass-media, cazuri negative de preoţi şi nu intrăm în detalii, că au grijă, oricum, alţii să ni le detalieze. Automat ni se creează impresia că suntem pierduţi ca Biserică, căci ”dacă preoţii sunt aşa cum sunt, ce să mai ceri omului simplu? Biserica a pierdut…”

Stop! Hai să fim realişti. Şi, când spun realişti, mă refer să nu fim nici ca struţul, care bagă capul în pământ, ci să vedem real cum stau lucrurile, adică să ne asumăm ce este adevărat şi nu poate fi contestat, dar să vedem şi celelalte lucruri din umbră.

La o conferinţă preoţească – nu au relevanță detaliile – ne-a vorbit un preot foarte fain care, la acest capitol spunea că s-a întâlnit cu cineva foarte supărat pe preoţi. Acesta îi spunea: preoţii aşa, preoţii dincolo, preoţii cutare, păcătoşi etc.

– Ia spune, măi omule, câţi preoţi de care zici matale cunoşti sau ai auzit?

– Păi o mulţime!

– Bine, dar hai să numărăm mulţimea.

– Păi, ăla de a făcut aia… Unu. Ăla cu treaba aia. Doi. Ăla de la ştiri…’’ etc… Pe la şase, şapte, deja nu mai ştia. Deci se şi exagerează foarte puternic.

Oricum ar fi, raportat la numărul total de preoţi, procentul celor cu probleme reale este infim. De foarte multe ori nu se iau în calcul multe aspecte. Vedem ştirea brută, dar nu ştim exact cum a ajuns preotul în situaţia respectivă. Ştim că a făcut greşeala, dar putem noi să ştim tot drumul sufletesc pe care a mers până să ajungă să facă lucrul respectiv? Ştim că din punct de vedere spiritual, diavolul atacă pe om cu tehnica paşilor mărunţi şi reuşeşte de multe ori să facă pe om să cadă. Noi nu vedem însă nici contextul, nu ştim stresul, problemele din familie, ispitele, lucrarea celui rău care au contribuit ca el să cadă. Dar, mai important, după cădere nu ştim dacă nu cumva s-a ridicat. V-aţi gândit că poate chiar apariţia în presă era singura cale prin care un preot s-ar fi îndreptat în privinţa unui lucru şi Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, se foloseşte de această situaţie pentru a-şi ridica păstorul care devenise o oaie pierdută?

Pe lângă acest aspect, să avem în vedere că e bine totuşi că se întâmplă să se afle şi lucrurile nedorite. Nu spune Hristos că toţi suntem un trup, mădulare fiecare în parte (I Cor 12, 27)?

Un trup sănătos, atunci când se infectează, aruncă afară puroiul. Unul bolnav, de cancer, să zicem, ţine ascunsă tumoarea şi atunci când e depistată e, de multe ori, prea târziu. E bine aşa. Societatea, taxează şi elimină, “elementele’’ care nu sunt conforme, dar nu ca să se distrugă. Rana nu puroiază ca să omoare trupul, ci ca să-l cureţe. Desigur, pe moment doare. Şi pe noi ne doare când vedem un membru al Bisericii că nu calcă drept, mai ales dacă este preot, că dacă te loveşti la un deget, tot trupul suferă. Deci să dăm slavă lui Dumnezeu că e aşa.

În altă ordine de idei, cum ajung unii preoţi, să nu calce a preot? Simplu. Cel puţin pe vremea cât eram eu în seminar, erau unii colegi înscrişi doar pentru că aşa au vrut părinţii. Lor nu le plăcea, dar părinţii vroiau cu orice preţ să-şi vadă odraslele în reverendă şi, probabil, să se simtă în al nouălea cer că au copil preot. Unii au renunţat când au intrat la facultate, alţii nu. Au mers din reflex şi nu cu toată inima. Dacă tot au făcut un seminar, o facultate de teologie, acum unde să se mai ducă? Şi atunci, sigur că nu fac cu toată inima misiunea la care s-au înjugat.

Atenţie! Preoţii nu cresc în copaci! Nu faci pepiniera de preoţi în mediu cât mai steril, pui numai ce e bun şi când se coc, culegi preoţii şi îi distribuii în parohii. Preoţii cresc în familii de oameni. Se nasc, sunt educaţi aşa cum îi educă mama, școala, etc. Deci preoţii, până la urmă, sunt şi ceea ce este societatea. Ea dă preoţii. Aşa cum e societatea, aşa sunt şi preoţii. Ai un procent de oameni buni, alţii mai puţin buni, alţii mai răi? Atunci din acelaşi procentaj sunt şi preoţii. Societatea dacă avea oameni mai duhovniceşti în alte epoci şi decenii, aşa erau şi preoţii. Acum, defapt, cum îi vedem pe ei, aşa suntem noi, sunt tot ai noştri, sunt dintre noi. Nu au coborât din cer, nu au crescut din copaci.

Un factor, de asemenea, decisiv în formarea imaginii şi, uneori chiar al caracterului preotului este soţia lui sau altfel spus preoteasa. Chiar dacă tu vrei o viaţă austeră şi modestă, ce faci dacă preoteasa nu vrea? Hai, cei cu piatră în mâna asupra preoţilor, ce răspundeţi? Aici nu sunt lucruri simple de Da sau Nu şi atât. E vorba de o familie, în care preot e doar unul. Ceilalţi membri sunt “oameni normali”. Se poate ajunge şi la divorţ. Bine, o să spuneţi că el şi-a ales-o aşa. Fals, de foarte multe ori omul se schimbă în timp. Ce faci când tu vrei să îţi iei o maşină simplă şi ea va una scumpă, când tu nu crezi că e bine să te duci în concediu la cel mai scump restaurant şi ea vrea, chiar cu preţul de a te îndatora pentru asta?

De multe ori preoţii se căsătoresc cu fete care ulterior devin medici, judecători, avocaţi sau, mai ştiu eu ce, cu salarii destul de bune, care să permită o viaţă mai bună. Poţi tu să condamni pe soţia ta la austeritate doar pentru că tu eşti preot? Dar nu numai asta. De ce vedem pe cei care au? Vă spun că presa scoate în evidenţă doar cazurile bombastice. De ce presa nu vorbeşte despre mulţimea de preoţi care de multe ori abia îşi duc traiul de azi pe mâine, preoţii de la sate sărace, care sunt considerabil de mulţi? Ştiu personal un preot cu trei copiii care mi-a zis: “Eu în post mănânc branză şi lapte!” M-am smintit. Apoi a continuat: “…doar atât am de pe la oameni care şi-au făcut milă. Nu-mi permit să-mi cumpăr mâncare de post.”

Câţi ştiu că mai mult de jumătate din preoţi nu au casa lor personală, ci locuiesc doar în cea a parohiei, care e temporară? Pe ei de ce nu-i filmează nimeni?

Şi presa are nevoie de ştiri şi caută senzaţionalul. Nu e senzaţional dacă un preot găzduieşte în casa lui o mamă cu copii de pe drum, dacă ajută nu ştiu câţi săraci, dacă a convins nu ştiu câţi tineri să nu se sinucidă, dacă a împăcat familii în pragul divorţului, dacă a dat sens în viaţa cuiva prin vorbele sale, dacă a convins pe cineva să nu mă bea, să nu se mai drogheze, dacă… dacă. E senzaţional dacă a greşit cu ceva. Mântuitorul spune că de ar fi viaţa unui om o singură zi, tot ar cădea în păcat. De ce să avem asemenea pretenţii de la un preot? Aţi auzit vreo unul care spune că e fără de păcat?

Iarăşi, mulţi nu ştiu presiunea sufletească şi psihică şi ispitele care vin asupra unui preot. Nu vreau să par copilăros în gândire, dar dacă ar fi să comparăm o situaţie dintr-un teatru de război, când e pierdută cel mai sigur lupta de către adversar? Atunci când cade comandantul sau generalul. La jocul de şah, capturezi câte piese vrei, dar când ai luat mat, nu mai contează cine a capturat mai multe piese. Aşa şi diavolul ştie că cea mai mare reuşită e atunci când cade un păstor sufletesc. Paguba e enormă pentru turmă. De aceea şi ispitele sunt enorme asupra unui preot. Nu toţi rezistă la fel, unii mai cad. Important este să se ridice, iar Dumnezeu ştim că ne aşteaptă până pe patul morţii.

Referitor la ispite, o să vă povestesc ceva personal, real, care mi s-a întâmplat. Eram diacon la Mitropolia din Iaşi, nou hirotonit, nici nu ştiam bine să săvârşesc cele ale slujbei. Atunci când se termină Sfânta Liturghie, de obicei, diaconul este cel care consumă Sfintele Taine, adică Sfânta Împărtăşanie care rămâne în potir după ce s-au împărtăşit credincioşii. Ce să vezi, în timp ce consumam, gânduri cumplite cu tot felul de imagini şi tentaţii incontrolabile, ca un vifor, peste psihicul meu, chiar în timp ce mâncam cele Sfinte. M-am tulburat grozav şi, cu chiu-cu-vai, cu mintea şi cu sufletul răvăşite, mi-am sunat duhovnicul. Problema e că atunci când îţi vin în minte tentaţii şi gânduri spre păcate pe care le-ai mai gândit sau făcut, asta e, e din vina ta, din pornirile tale pătimaşe pe care încă nu le-ai stăvilit, dar atunci erau lucruri pe care nici în cap nu le-am avut vreodată. Gânduri care nu avuseră niciodată ecou în mine.

Duhovnicul m-a liniştit şi mi-a zis: “Sunt păcatele persoanelor pe care tu le-ai pomenit şi pentru care tu te-ai rugat la Sfânta Liturghie. Persoanele se află simbolic în miridele pe care tu le consumi alături de Trupul şi Sângele lui Hristos.’’ Pentru cei ce nu ştiu, miridele sunt acele firimituri de pâine din cadrul slujbei Sfintei Liturghie care se scot din prescuri în numărul celor pomeniţi în ziua respectivă la Sfânta Liturghie. Ele nu alcătuiesc şi nu se prefac în Trupul lui Hristos, ci ne reprezintă pe noi şi pe cei care se pomenesc spre iertarea păcatelor prin spălarea în Sângele Domnului.

Deci am conştientizat că, deşi Hristos iartă păcatele, totuşi pentru că preotul este împreună lucrător cu Hristos la mântuirea omului, El îi dă de cele mai multe ori şi din paharul suferinţei crucii omului sau oamenilor pe care Hristos îi ajută prin mijlocirea sa ca preot.

De aceea, să nu judecăm preoţii. E uşor să fii pe margine şi să arunci piatra. Eu am fost în ambele situaţii, adică şi mirean şi acum preot. E mult mai complicat acum…

Un alt exemplu cu care aş vrea să şi închei, deşi sunt foarte multe de spus: La spovedanie se întâmplă să simt de multe ori un pietroi în spate, un fel de ghiara care mă apasă psihic, dar, chiar şi fizic uneori. Când mă ridic, ea rămâne ca o povară. Deşi alteori vorbesc ore în şir cu oamenii, nu se întâmplă asta. Când spovedesc, da. Ea trece doar la Sfânta Liturghie după ce mă împărtăşesc.

Alteori mă ridic de la spovedanie şi cu ispitele altora, că le auzi şi n-ai cum să faci abstracţie de ele şi vă zic, nu e uşor. Preotul, uneori, la propriu cară păcatele oamenilor. Uneori mai şi cade. Să nu-l judecăm! Să ne rugăm pentru el!

Pr. Mihai Marian Macuc

Lascia un commento

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

%d blogger cliccano Mi Piace per questo: