Despre iconoclasm şi despre soarta ereticilor

sf_luca

Sfânta Ortodoxie, biruind toate ereziile, s-a întărit pe veci.

Mulţi învăţători mincinoşi, făcători de schisme şi eretici, a cunoscut creştinismul, începând din vechime. Unele erezii – cum ar fi cele ale lui Arie, Macedonie, Dioscor, Nestorie şi cea iconoclastă – au zguduit Biserica veacuri întregi. Ele au adus Bisericii suferinţe nenumărate şi foarte grele; mulţi au fost mărturisitorii şi mucenicii care şi-au vărsat sângele pentru adevărul Ortodoxiei în lupta cu aceşti învăţători mincinoşi şi eretici. Mulţi ierarhi mari au fost surghiuniţi, unii au fost chiar alungaţi de câteva ori de la catedrele lor – iar Flavian, Patriarhul de Constantinopol, a fost bătut atât de crunt la sinodul numit „tâlhăresc”, condus de către ereticul Dioscor, încât a murit după trei zile.

Erezia iconoclastă a fost una dintre cele mai cumplite. Ea a început în timpul împăratului Leon Isaurianul, care a fost înscăunat în anul 717. În alegerea lui cuvântul hotărâtor l-a avut armata şi depindea de aceasta pe de-a-ntregul, iar în armată erau nu puţini potrivnici ai cinstirii sfintelor icoane. Dorind să facă pe placul soldaţilor, Leon a început o prigoană înverşunată împotriva ortodocşilor.

Această prigoană a fost continuată de urmaşul lui, Constantin Copronimul. Ce înseamnă numele Copronim? În greceşte „copros” înseamnă „excremente”. Şi necredinciosul împărat şi-a primit numele datorită faptului că în timp ce era botezat a spurcat astfel apa. Cei doi împăraţi sus-pomeniţi au domnit mult timp şi au pricinuit Bisericii pătimiri foarte grele. Au urmat la tron alţi împăraţi iconoclaşti, care au continuat reaua lor lucrare, sfâşiind Biserica mai bine de un veac.

De nedescris sunt chinurile pe care le-a îndurat atunci Biserica – mai ales monahii, care au apărat cu cea mai mare dârzenie cinstirea sfintelor icoane, împăraţii iconoclaşti au închis aproape toate mănăstirile şi bisericile în care se aflau sfinte icoane, transformându-le în depozite şi baze militare. Monahii erau schingiuiţi – li se scoteau ochii, li se tăiau nasurile, li se spărgeau capetele cu icoane. Celor ce zugrăveau icoane li se ardeau degetele până la carbonizare pe table din aramă înroşite în foc.

Numai atunci când pe tronul Bizanţului s-a suit împărăteasa Irina, aceasta a reuşit – cei drept, numai pentru o vreme – să curme această prigoană, să repună în drepturi cinstirea sfintelor icoane şi să adune, în anul 787, cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, care a declarat solemn că cinstirea icoanelor este legiuită şi dreaptă. După ea s-a înscăunat un nou iconoclast – împăratul Teofil, însă erezia iconoclastă tot a fost zdrobită până la urmă, de către binecredincioasa împărăteasă Teodora. Aceasta a convocat în anul 842 un sfânt Sinod care a întărit o dată pentru totdeauna dogma cinstirii icoanelor. Acest Sinod a rostit anatema asupra tuturor celor ce îndrăznesc să spună că cinstirea icoanelor este închinare la idoli şi să ne numească închinători la idoli pe noi, creştinii ortodocşi.

Sectanţii însă continuă lucrarea iconoclaştilor şi în ziua de astăzi. Nu demult, într-un oraş din Siberia doi baptişti au intrat în biserică în timpul slujbei şi au început să ţipe în gura mare, numindu-i pe creştini închinători la idoli, iar icoanele – idoli. Oare aceasta nu e nebunie? Cum de cutează ei să verse otravă de năpârci prin gurile lor păgâne? Spusele lor arată o adâncă neînţelegere a celei de-a doua porunci din Legea lui Moise: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ; să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos (Ieş. 20, 4-5). Ce înseamnă această poruncă? Noima ei este foarte limpede. Ea interzice oamenilor să-şi facă idoli, interzice cinstirea lucrurilor neînsufleţite în locul Dumnezeului Celui Adevărat, după obiceiul vechilor asiro-babilonieni, egipteni, greci, romani şi celorlalte neamuri păgâne.

Egiptenii se închinau taurului Apis, se închinau prosteşte maimuţelor, crocodililor, jivinelor de tot felul. Se închinau soarelui şi lunii, făcându-le „asemănări”, adică imagini pictate şi cioplite. Acestor „asemănări”, acestor imagini ale dumnezeilor pe care şi-i născociseră – Baal, Astarte, Zeus, Apollo, Hermes şi ceilalţi – ei se închinau ca unor dumnezei adevăraţi, încredinţaţi fiind că în idoli trăiesc cei înfăţişaţi prin ei. Aceasta, într-adevăr, era închinare la idoli. Esenţa închinării la idoli stă în faptul că prin ea oamenii se întorc de la Dumnezeu şi slujesc dracilor. Din multele istorisiri despre vieţile bineplăcutilor lui Dumnezeu ştim că în mulţi idoli chiar trăiau draci, pe care sfinţii apostoli şi cuvioşii îi izgoneau prin rugăciune către Domnul.

Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu ceva măcar pe departe? Bineînţeles că nu. Noi nu ne facem dumnezei din sfintele icoane, ci dând cinstire sfântului chip, icoanei, dăm cinstire Dumnezeului Celui Adevărat, sau Preacuratei Lui Maici, sau sfântului zugrăvit în ea. Privind sfântul chip cu ochii trupeşti, ne întoarcem ochii duhovniceşti către chipul dintâi, către prototipul ei.

Sfintele icoane, asemenea Sfintei Scripturi, ne amintesc de persoane şi întâmplări reale. Oare Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia îi dăm cinste şi laudă prin aceste imagini, nu S-a întrupat şi n-a trăit pe pământ, printre noi, în realitate? Oare n-a trăit pe pământ Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a Cărei icoană a fost zugrăvită de către Sfântul Evanghelist Luca? Iar Ea a binecuvântat icoana cu pricina şi a zis: „Cu acest chip va rămâne pururea harul Meu”. Ştiu asta sectanţii cei lipsiţi de minte? Oare n-au auzit câte minuni se fac prin icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu?

Dar icoanele sfinţilor lui Dumnezeu, pe care El însuşi i-a proslăvit? Oare imaginile lor nu propovăduiesc cu cea mai mare putere măreţia nevoinţei lor, care a proslăvit puterea lui Dumnezeu? Oare nu ne-au învăţat şi nu ne învaţă ei să ne închinăm numai lui Dumnezeu şi să trăim după voia Lui? Oare pot fi numite idoli lucruri cum sunt icoanele acestea? Şi atunci, iată cât de păgâne sunt gurile care cutează să le numească pe ele idoli, iar pe noi – închinători la idoli! Să tacă necredincioşii, fiindcă sfântul Sinod a toată lumea a rostit asupra lor anatemă. Amintiţi-vă acest lucru şi temeţi-vă – temeţi-vă ca nu cumva să fiţi cu cei asupra cărora a fost rostită anatema la cel de-al şaptelea Sinod a toată lumea, care a întărit definitiv credinţa ortodoxă, călcând şi ruşinând toate ereziile şi schismele.

Mult timp s-a scurs de la ultimul Sinod Ecumenic – mai mult de un mileniu. De atunci n-au mai fost în Biserică Sinoade Ecumenice. De ce? Din motive politice, deoarece convocarea lor n-a mai fost cu putinţă. Este însă cazul să ne mâhnim prea mult pentru că nu mai sunt Sinoade Ecumenice? Nu, fiindcă primele şapte Sinoade Ecumenice au făcut tot ce trebuia făcut pentru călcarea tuturor ereziilor şi pentru întărirea deplină a credinţei ortodoxe.

Veţi spune poate: „Dar până în ziua de astăzi apar o grămadă de erezii şi schisme noi, apar o mulţime fără număr de secte”. Da, aşa este, însă toate aceste erezii şi schisme nu aduc nimic nou faţă de vechile erezii şi schisme. Ele repetă şi dezvoltă ideile ereticilor din vechime, care au fost cu desăvârşire răsturnate şi pe deplin doborâte de către cele şapte Sinoade Ecumenice. Ca atare, ne este de ajuns marea înţelepciune pe care o avem în învăţătura lor.

Iată de ce spunem că Ortodoxia a fost întărită definitiv la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, şi astăzi este o zi de mare solemnitate şi bucurie, căci este ziua în care Biserica a rânduit să se înalţe mulţumită lui Dumnezeu pentru întemeinicirea Ortodoxiei. Haideţi să ne unim şi noi la această laudă, la această rugăciune. Amin.

Despre soarta ereticilor

In cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.

Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.

Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).

Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o.

În cel de-al XIV-lea veac a apărut un nou făcător de schismă, Luther, care a supus unei obraznice şi samavolnice critici întreaga învăţătură a Bisericii şi a refăcut-o cu desăvârşire după cum i s-a părut lui că este nevoie – şi a apărut o nouă erezie, care a rupt cu desăvârşire succesiunea apostolică: erezia luterană sau protestantă. După aceea a început o necurmată împărţire a protestantismului într-o mulţime de secte şi de curente, căci Luther a dat tuturor adepţilor săi dreptul deplin de a explica Evanghelia după bunul plac.

O asemenea explicare fără călăuzirea păstorilor de Dumnezeu rânduiţi ai Bisericii n-avea cum să nu fie strâmbă. Fiecare înţelegea Biblia precum voia, precum îi dictau lipsa de educaţie şi neputinţa minţii. Şi acum protestantismul cuprinde un număr uriaş de secte.

Din păcate, şi în Biserica noastră a pătruns înrâurirea acestor erezii şi secte protestante. S-au găsit în poporul nostru nu puţini oameni care au părăsit credinţa strămoşească şi au urmat sectarilor protestanţi. Aşa au apărut la noi ştundismul, baptismul şi multe alte secte.

În secte intră oameni neştiutori, neîntăriţi în adevăr, şi îşi clădesc învăţătura fiind pătrunşi de patima cea mai grea, de cel mai greu păcat: de păcatul satanic al trufiei. Ei îndrăznesc cu obrăznicie să critice rânduielile Sinoadelor Ecumenice, poruncile sfinţilor apostoli, învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ei supun unei nimicitoare critici, cu prostie şi ignoranţă, întreaga Biblie, tot Noul Testament, alegând din Sfânta Scriptură doar locurile care le gâdilă iubirea de sine şi trufia şi respingând tot ce le contrazice părerile preconcepute.

Trufia şi adânca neştiinţă stau la temelia sectelor. Toţi trebuie să-şi amintească bine lucrul acesta. Fenomenul sectar a îmbrăcat la noi forme absurde, revoltătoare prin prostia lor şi prin obraznica lor tăgăduire a întregii învăţături creştine; despre unele dintre ele ţi-e şi ruşine să vorbeşti.

Nu puţini sunt sectanţii care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Spre ruşinea poporului nostru, s-au găsit în el oameni care, uitând tot trecutul lui, toţi stâlpii seculari ai vieţii lui, uitându-şi credinţa ortodoxă, au început să mărturisească credinţa evreiască – fiindcă sunt un şir întreg de secte iudaizante care păzesc întreaga lege a lui Moise, cinstesc toate praznicele iudaice, se supun pe sine şi îşi supun copiii tăierii împrejur şi devin din ruşi evrei. Iată până la câtă nerozie ajung unii sectanţi.

Sfântul Apostol Petru spunea în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa că cei neştiutori şi neîntăriţi răstălmăcesc scrierile lui Pavel, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor (v. 2 Pt. 3, 16).

Iată şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Slujitorii Bisericii, arhierei şi preoţi, au fost trimişi la propovăduire: pe preoţi îi trimit arhiereii, arhiereii au primit această autoritate de la apostoli, iar apostolilor le-a poruncit să pască turma Sa însuşi Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine (Lc. 10, 16).

Cuvintele acestea îi privesc nemijlocit şi pe sectanţi, care nu ascultă de slujitorii Bisericii şi astfel se leapădă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Tatăl Ceresc, Care L-a trimis. Lepădându-se de Adevărul Dumnezeiesc, sectanţii au călcat poruncile lui Dumnezeu şi au lepădat Tainele Bisericii, însuşindu-şi dreptul de a propovădui. Cum vor propovădui însă, dacă n-au fost trimişi?

Nu e păcat mai greu decât schismele şi sfâşierile din Biserica lui Hristos. Aşa spuneau toţi marii ierarhi. Iată cuvintele sfinţitului mucenic Ciprian: „Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge”. Iar alt sfinţit mucenic – Ignatie Teoforul – a zis aşa: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: cine urmează făcătorilor de schisme, acela nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”.

Vedeţi cât de cumplit este păcatul schismei şi al alcătuirii de secte, cât de cumplit este a te abate de la Biserica lui Hristos şi a merge după sectanţi. Sfinţii apostoli ne-au prevenit de numeroase ori în această privinţă. În Epistola către romani, Sfântul Apostol Pavel spune: Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei (Rom. 16, 17).

Domnul Iisus Hristos a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). Să ştiţi, popor al lui Dumnezeu, că sectanţii sunt făţarnici, că vin punându-şi masca iubirii şi smereniei. Ei sunt din cale-afară de şireţi: linguşesc subţire auzul, fac pe sfinţii, robesc oamenii printr-o amăgitoare dragoste şi atenţie, îi atrag în cursele lor – şi dacă ajungeţi în aceste curse veţi pieri.

Sfântul Apostol Pavel cheamă în Epistolele către tesaloniceni şi galateni: Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15); chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Gal. l, 8).

Pe toţi cei aflaţi în secte, care smintesc oamenii cu învăţăturile lor mincinoase, apostolul Pavel îi dă anatemei – şi urmând cuvintelor lui, Sfânta Biserică anatematizează în Duminica Triumfului Ortodoxiei pe toţi ereticii, pe toţi cei ce nu recunosc Sinoadele Ecumenice şi Sfânta Tradiţie. Să vă aduceţi aminte şi să ştiţi că dacă cineva vă sminteşte şi vă atrage într-o sectă, veţi fi supuşi anatemei, veşnicului blestem. Ce poate fi mai groaznic decât aceasta? Nu ştiu. Pot numai să vă rog, cum îi ruga pe credincioşi şi Sfântul Apostol Pavel, să vă păziţi de aceşti răpitori, să vă păziţi de cei ce fac schisme, să nu vă duceţi niciodată la adunările lor, căci altfel va pătrunde în voi otrava lor. Ca de foc temeţi-vă de legăturile cu ereticii, cu sectanţii. Ţineţi-vă de credinţa pe care ne-o învaţă Sfânta Biserică – de credinţa evanghelică, de credinţa lui Hristos, de credinţa apostolească, şi vă va mântui Domnul Iisus Hristos. Amin.

Sf. Luca al Crimeei

Lascia un commento

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

%d blogger cliccano Mi Piace per questo: