Starețul Moise Aghioritul: „Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu?”

staretul-moise-aghioritul

Dacă ar fi să dau un titlu simplu acestor puține cuvinte pe care le vom rosti, ar fi Căsătorie şi Monahism. Poate că anumite lucruri le-aţi auzit deja, poate că unele vă vor crea nedumeriri, însă eu nu voi spune nimic de la mine, ci ceea ce spun Biserica, Sfinţii Părinţi, Sfânta Evanghelie, Sfânta Tradiţie. Cunoştinţele mele sunt sărace şi neînsemnate. Voi pune înainte dragostei voastre ceea ce spune Biserica noastră, cu atenţie, desigur.

Scopul vieţii omului, al fiecărui om care se naşte pe pământ, este unul singur: întâlnirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea, sfinţirea, mântuirea, izbăvirea. Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie din cele ce se întâmplă în fiecare zi, adică cu un microfon să mergem în Piaţa Centrală din Patra, sau din Atena, sau din Tesalonic, şi să-i întrebăm pe trecători: „De ce trăieşti, care este scopul vieţii tale?”, oamenii ne vor răspunde: „Să primesc mărire de salariu, să-mi cumpăr un al doilea apartament, o maşină mai bună, să-mi căsătoresc copilul, să iau licenţa etc.,” iar acestea nu sunt deloc rele.

Însă nu acesta este scopul vieţii. Nu merită să trăim pentru acestea. Nu am venit în această viaţă pentru câteva cărămizi şi pentru nişte bucăţi de tablă, ci viaţa noastră are un singur scop, şi anume întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Chiar dacă reuşim în toate celelalte, adică să ne îmbogăţim, să avansăm, să conducem, să stăpânim peste oameni, şi nu atingem acest scop, viaţa noastră va fi lipsită de dragoste, va fi neclară, va fi nedeplină, va avea multe goluri şi noi vom fi nesatisfăcuţi, neîmpliniţi. Văd foarte mulţi oameni care au dobândit toate acestea, însă nu au reuşit să atingă principalul scop al existenţei lor, şi se simt rataţi, se simt pe jumătate fericiţi, nu au ceea ce numesc „fericire”. Fericirea se găseşte doar în întâlnirea cu Dumnezeu. Dumnezeu a zis: „Fiţi dar sfinţi, precum eu Însumi Sfânt sunt”. Unii consideră că aceasta este ceva irealizabil, este ceva aparte, doar pentru cei aleşi. Însă aceasta este pentru toţi. Vedeţi, aşadar, că Biserica Ortodoxă ridică nivelul sus. Aceasta are importanţă, acesta este principalul lucru.

Aşadar două sunt căile vieţii: Căsătoria şi Monahismul. A treia nu există. Căsătoria presupune întemeierea unei familii creştine. Scopul căsătoriei, nu o spun eu, o spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este naşterea de prunci. Cum se atinge scopul căsătoriei? Un mădular îl va ajuta pe celălalt mădular ca să ajungă împreună la Dumnezeu. De aceea există căsătoria. Este o arenă a împreună-nevoinţei, este o arenă a desăvârşirii, este o arenă a ajutorului care porneşte de la un mădular şi se răsfrânge asupra celuilalt mădular.

Cealaltă cale este monahismul, al cărui scop este acelaşi: îndumnezeirea, sfinţenia. Scopul căsătoriei şi al monahismului este comun. Avem sfinţi căsătoriţi şi avem sfinţi monahi. Există şi o categorie de oameni, şi anume „celibatari în lume”. Mirenii celibatari. Clericii celibatari reprezintă o situaţie aparte care necesită o altă discuţie. Există oameni care se nevoiesc, adică celibatari în lume, fie femei, fie bărbaţi. Nu este ceva ce excludem, însă [spunem] că este ceva nesigur. Nu este un lucru care prezintă siguranţă. Celibatul se fortifică şi capătă valoare numai în „rasă” [călugărească]. Desigur, poate fi un om care este paralitic, este orb, nu poate una, nu poate alta, sau alţi oameni care se dedică ştiinţei, cercetării, filantropiei. Şi ei ajung la măsurile mântuirii. Nu putem noi să judecăm. Dar spunem care este calea exactă, spunem ceea ce este cel mai bine.

Ajunge, aşadar, omul la o anumită vârstă. Poate să aibă gânduri şi pentru una şi pentru cealaltă. Nimeni nu trebuie să se teamă de aceste gânduri. Dacă şi celibatar şi monah poţi deveni sfânt, aceeaşi stare o poţi dobândi şi căsătorit. Chemarea este o invitaţie din partea lui Dumnezeu, iar înclinaţia este vocaţia. Asta nu înseamnă, aşa cum îmi spunea odată părintele Efrem Katunakiotul, că va veni Hristos să-ţi spună să te însori cu cutare sau să mergi la mănăstirea cutare, ci unde se odihneşte inima cu adevărat. Să nu ia cineva decizii aşa pe nepregătite şi cu superficialitate, pentru că acestea sunt subiecte de viaţă pe care nu le poţi da înapoi. Faptul ca cineva să se căsătorească, iar apoi să se despartă, nu reprezintă o soluţie. Nu este nici indicată şi nici binecuvântată. Divorţul este îngăduit prin pogorământ de Biserică, pentru ca nu cumva omul să se găsească într-o stare şi mai anevoioasă, şi mai plină de păcat. De aceea, dacă urmăreşte cineva cu atenţie rânduiala celei de-a doua Cununii, vede că anumite rugăciuni sunt de iertare. Biserica iartă şi îngăduie, prin pogorământ, a doua şi a treia căsătorie, ca nu cumva omul să păcătuiască şi mai rău.

Trebuie, aşadar, ca cineva, prin rugăciune, prin cercetare de sine, prin sfatul duhovnicului, să vadă adevărata lui chemare şi înclinaţie. Deoarece mulţi oameni nu-şi urmează adevărata lor înclinaţie şi se chinuiesc. Şi, chinuiţi fiind, chinuiesc şi pe alţii. Este nevoie, aşadar, de o atenţie aparte în luarea unei decizii referitoare la această situaţie. Nici nu este corect ca cineva să le tot cearnă şi să devină scolastic, plângăreţ, cârtitor sau mofturos în privinţa ambelor căi. Amânările de lungă durată sunt nejustificate, dau dovadă de trândăvie, de lâncezeală, de o tărăgănare, ca să nu ne luptăm într-un stadion concret, ci să petrecem într-un mod plăcut, cercetând, examinând şi vorbind în zadar despre aceste lucruri. Poporul este înţelept, preaînţelept, atunci când zice: „Fie de mic, de mic, căsătoreşte-te, fie de mic călugărește-te!”

Adevărat vă spun că am devenit monah la 22 de ani şi simt că am îmbătrânit. Dacă aş fi avut atunci mintea pe care o am acum, aş fi devenit călugăr imediat după terminarea liceului. Acei patru ani au fost pierduţi. Trebuia să mă fac la 18 ani. Şi, într-adevăr, Sfântul Vasile cel Mare, spune, pentru acea perioadă, că cea mai bună vârstă este 16 ani pentru monahism. De ce spune asta? Deoarece cu cât creşte omul, cu atât se maturizează şi devine mofturos, dobândeşte o voinţă proprie, care este foarte puternică şi nu se smereşte, nici nu face ascultare, nici nu cedează. Aşadar, după rugăciune, cercetare de sine şi ascultare faţă de duhovnic, de vreme ce ne deschidem inima în faţa lui şi vedem ce anume ne odihneşte în profunzime, să urmăm una din cele două căi, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

Atât monahismul, cât şi căsătoria, reprezintă un risc. Nimeni nu ne poate certifica în scris că nu vor fi nori, atât într-una cât şi în cealaltă. Este aşa cum spun latinii „salto mortale”, un salt în gol. Dacă omul nu îndrăzneşte şi rămâne într-un duh scolastic, nu va face nimic. Nimic! Îşi va amâna viaţa lui fără niciun motiv. Şi, după cum spunea înţeleptul şi preaînbunătăţitul Cuvios Paisie, „Cei mai nefericiţi oameni sunt aceea care mor între Atena şi Sfântul Munte”. Adică, cei care nu iau nici o decizie. Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu? Aşadar, timpul trece fără niciun rost. Unii oameni termină armata, termină studiile, se angajează, deci trebuie să se hotărască. Bineînţeles, nu trebuie ca cineva să se hotărască într-o clipă, nu este uşoară în niciun caz căsătoria, dar cere multe renunţări. Nimeni nu este desăvârşit. Desăvârşirea este în Cer, şi unul are defecte, şi celălalt are, prin urmare, unul îl va îngădui pe celălalt. De aceea, Bunul Dumnezeu ce face? Pune în inima omului dragostea. Căci dacă am fi privit doar cu mintea, nimeni nu s-ar mai fi căsătorit. Unii gândesc astfel: „Dacă mâine va fi bolnavă soţia, şi dacă voi avea copii, şi dacă nu voi avea serviciu, şi dacă nu am cu ce-i creşte, să mă călugăresc atunci. Şi dacă mă voi plictisi, şi dacă nu-mi va plăcea, şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc de la balcon, nimeni niciodată nu a spus aşa ceva, dar, cu toate acestea, toţi întrebă: „Şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc, să mă arunc?”- Nimeni nu a spus vreodată vreunui frate sub ascultare să se arunce de la balcon. Însă, toţi întreabă asta. Când am plecat în Sfântul Munte, tânăr fiind, în 1970, atunci nu erau mulţi turişti, iar Cuviosul Paisie era la chilia Cinstitei Cruci, şi stând destul timp cu noi, cu mine şi cu un prieten de-al meu, i-am spus înainte de a pleca:

„- Gheronda, vă transmitem sentimentele de preţuire ale unui cunoscut de-al nostru. Noi aveam atunci 18 ani, iar acela se apropia de 40.

– A, ce face? S-a căsătorit?

– Nu, am răspuns.

– Transmiteţi-i salutări şi dacă nu se va căsători, să nu mai vină vreodată să-l văd. Şi spuneţi-i, dacă se uită se uită după vreo frumoasă, doar o scânteie să se aprindă şi s-a dus frumuseţea ei; dacă se uită după vreo bogătaşă, la un cutremur, s-a dus blocul ei; dacă se uită după vreo intelectuală, doar o picătură de sânge să ajungă la creier şi s-a dus inteligenţa ei”.

Par a fi învăţături simple, dar sunt înţelepte, nu-i aşa? Dacă există dragoste adevărată, se pot trece cu vederea atât defectele trupeşti, cât şi cele de altă natură. Dar dacă nu există dragoste, pe toate le interpretăm greşit, toate ne obosesc, ne îngreuiază, ne înăbuşă. Dragostea nu înseamnă să iubeşti o fată pentru că astăzi este frumoasă, iar dacă mâine va face riduri, o vei lăsa; nu însemnă să-l părăseşti pe un tânăr care mai a înainte a fost bun, sănătos, harnic, pentru că astăzi s-a îmbolnăvit; nici nu părăsim fata care şi-a pierdut bogăţia sau cea care a păţit ceva la creier.

Din punct de vedere canonic, căsătoria este pe viaţă. Şi, după cum am spus mai înainte, divorţul este permis de Biserică prin pogorământ. Aşadar, Cuviosul Paisie, prin aceste cuvinte simple, acorda importanţă miezului şi temeliei. Ceea ce spune poporul este important, şi anume să se potrivească, să se înţeleagă cei doi. Dacă nu se înţeleg, dacă se ceartă, dacă nu există această atracţie, mai bine nu continuă. Pe de altă parte, nu se face cineva monah pentru că nu a găsit o femeie cu care să se căsătorească. Stareţul Emilian, stareţul nostru, ne spunea că cine este bun pentru monahism este bun şi pentru căsătorie. Unii îşi spun că de vreme ce nu găsesc de muncă sau pentru că mă tot cert acasă, să merg să mă fac sihastru. Acestea sunt puncte de plecare greşite. Desigur, pot fi depăşite, dar dacă cineva porneşte strâmb, rămâne aşa, nu va avea nici un urcuş duhovnicesc şi nici o sporire duhovnicească. Este demnă de amintit o întâmplare pe care ne-o spunea Cuviosul Paisie, aparent amuzantă, însă este cât se poate de serioasă: Era o tânără care mergea adesea la Cuviosu Paisie ca să-l vadă, discutând adeseori. La un moment dat, tânăra îi spune:

– Gheronda, mie îmi place şi monahismul, şi căsătoria. Nu ştiu pe ce cale să o apuc.

Stareţul ne spunea: „Eu ştiam pentru ce era ea bună, dar nu i-am spus pentru că aş fi influenţat-o şi dup-aia ar fi venit şi mi-ar fi spus că sfinţia voastră mi-aţi zis să mă căsătoresc şi una, şi alta, mi-aţi spus să mă călugăresc şi nu merg bine… Am lăsat-o, aşadar, să-şi facă mofturile şi să-şi găsească singură calea”. După ceva timp, se duse din nou la cuvios. Acesta a întrebat-o:

– Ce faci?

– Bine. Să ştiţi, gheronda, că m-am căsăstorit.

– Foarte bine! Ai făcut ce-ai simţit.

– Dar să ştiţi, gheronda, că cel cu care m-am căsătorit este marinar şi lipseşte cu lunile şi sunt singură şi nu ştiu ce să fac.

– Măi binecuvântato, Dumnezeu ţi-a dat ce ai vrut: şi monahism, şi căsătorie.

Vedeţi, omul bun le vede pe toate bune. De aceea insista Cuviosul Paisie să construim o „fabrică” de gânduri bune. Dacă îşi şlefuieşte cineva cugetul, nu este interesat de ceilalţi, chiar dacă aceştia fac greşeli. Îi îngăduie, îi suportă, este indulgent, este îngăduitor. Deci, ce este monahismul? Monahismul este o mare dragoste faţă de Dumnezeu. Din acest motiv devine cineva monah. Nu se face monah deoarece nu a reuşit în viaţă, pentru că, pornind astfel, va da greş şi în monahism. Aşadar, cineva devine monah deoarece Îl iubeşte pe Dumnezeu şi vrea să se afierosească Lui, fără multele griji ale vieţi lumeşti. Monahul nu este nevoit să zâmbească prefăcut înaintea şefului său, să facă ore suplimentare, să nu poată dormi deoarece plânge copilul lui sau că are probleme financiare. Nu întâmpină astfel de lucruri. Este mult mai liber, este mult mai nestingherit, mult mai lipsit de griji.

Principalul motiv pentru care cineva se face monah este că îl iubeşte pe Dumnezeu. În ceea ce priveşte celibatarul în lume aş vrea să spun că astăzi, unii copii merg la şcoli bisericeşti şi rămân celibatari pentru a deveni vlădici. Celibatul înseamnă cum să placi Domnului. De aceea rămâne cineva celibatar. Dacă cineva, de exemplu, nu este pentru celibat, deoarece aceasta este o vocaţie, nu pot toţi, atunci va avea probleme în viaţa sa, probleme cunoscute pe care le auzim din vreme în vreme. Este nevoie ca cineva să fie sever cu sine, corect, neprefăcut, şi sincer, deoarece Dumnezeu mult iubeşte sinceritatea. Îmi amintesc atunci când eram soldat, mă duceam la stareţul Emilian să mă spovedesc. Îi spuneam:

– Gheronda, am binecuvântare să mă uit la televizor? –atunci apăruseră televizoarele.

– Da!

– Gheronda, am binecuvântare să citesc ziare?

– Da!

Îmi plăcea teatrul clasic.

– Am binecuvântare să mă duce la teatru?

– Da!

Într-o zi m-am supărat şi mi-am zis că se pare că nu sunt bun de monah, căci la tot ceea ce îi spun eu, el îmi răspunde că „Da!” Eu credeam că trebuie să mă fi pregătit deja de mai înainte. M-am dus aşadar din nou şi i-am spus:

– Ştiţi, gheronda, la toate câte vă spun îmi răspundeţi „Da”.

Stareţul înţelesese, desigur, după care îmi spuse:

– Ascultă, copilaşul meu! Nu mergem la mănăstire purtând comodităţile noastre. La mănăstire mergem goi. Exact cum suntem. Îţi place de noi, ne place de tine, rămâi, pleci. Nu vom tăia panglica naţională la intrarea mănăstirii pentru că a venit „bunul copil” ca să-l întâmpinăm.

Cuvinte simple, dar importante pentru urmare acestei căi, care nu este una înfricoşătoare şi exagerată. Este o obşte înafara obştii, o viaţă a dragostei şi, după cum spuneau părinţii aghioriţi, „viaţa monahicească este floare la ureche, dacă o iubeşti, dacă îţi place”. Dacă cineva, chiar şi monah, spune că monahismul este greu, nu a înţeles nimic. Nu a înţeles nimic! Dacă eu iubesc, stau zece ore cu tine şi nu obosesc. O carte care îmi place o citesc într-o seară, fără să simt vreo oboseală.

Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar, cu Harul lui Dumnezeu, avem 36 de ani în Sfântul Munte şi cred că sunt 36 de zile. De ce? Să vă spun acum şi un secret de spovedanie. Niciodată în viaţa mea nu m-am gândit să mă căsătoresc, cu toate că eram tânăr şi mă ocupam cu multe, dar nici nu am ajuns la monahism. Voiam să ajut oamenii ca misionar, ca doctor etc. Când m-am dus pentru prima dată în Sfântul Munte, mi-am spus: „Eu aici voi rămâne”. Nu ştiam ce este monahismul, nu citisem nimic. Ceea ce mi-a vorbit cel mai mult în inima mea a fost liniştea monahilor. Ochii monahilor erau foarte expresivi. Atunci mi-am spus că oamenii aceştia nu pot să stea aici atâţia ani doar ca să păzească zidurile. Ceva se întâmplă pe-aici. Ceva important! Iar vechii stareţii nu erau ca mine vorbăreţ. Nu vorbeau mult, doar „binecuvântaţi!, Domnul!, ce faci?, bine”.

Vorbeau însă răbdarea, îngăduinţa, pacea, blândeţea, stăruinţa, simpatia, amabilitatea, bunătatea lor, care sunt lucruri foarte importante. Desigur, asta nu înseamnă cu în lume nu poate cineva, ci, pur şi simplu, sunt mai numeroase greutăţile. Cu câțiva ani în urmă, am cunoscut o bătrână în Creta, care avea 86 de ani şi care mi-a spus: „Gheronda, am 86 de ani şi n-am întâlnit vreun om rău în viaţa mea”. Era cu putinţă? Era bună şi le vedea pe toate bune. Recent, a apărut o carte „Asceţi în lume”. Aceştia erau mireni care trăiau mult mai bine chiar şi decât monahii. Eu nu fac acum reclamă monahismului, dar despre asta pot să vorbesc cel mai mult. Eu am scris o carte pentru care mă „pomenesc” şi monahii, şi căsătoriţii. Am scris cartea „Sfinţii căsătoriţi ai Bisericii”. Pe de o parte, monahii îmi spun „Ce sunt astea pe care le-ai scris? Doar monahii ajung sfinţi, nu ne strica socotelile!”, iar pe de altă parte, căsătoriţii spun „Gheronda, dar aceştia fie au fost mucenici, fie s-au făcut monahi spre sfârşitul vieţii”. Eu le răspund: „Ştiţi, nu am făcut eu sinaxarele. Eu am prezentat sinoptic sinaxarele existente”.

În tot cazul, şi aceşti sfinţi căsătoriţi, până să devină mucenici sau să se călugărească, s-au nevoit în lume. Mai demult mi-a spus cineva un lucru, îl aflase de la un stareţ, şi anume că epoca noastră este antiascetică. Sfânta Evanghelie presupune nevoinţă, iar simbolul Bisericii noastre este Crucea. Crucea este simbolul nevoinţei, al smereniei şi al mărturisirii. Deoarece trăim în aceasta societate contemporană marcată de consum, în care căutăm din ce în ce mi mult „un fotoliu” cât mai confortabil, mai multă coca-cola, mai multă relaxare şi odihnă, Dumnezeu nu ne părăseşte, nu spune „De vreme ce nu vor, atunci şi Eu îi las să facă ce doresc”, ci, are o nelinişte pentru mântuirea fiecăruia dintre noi. Astfel, caută moduri pentru a ne ajuta. De aceea în epoca noastră există foarte multe boli atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Ceea ce nu am făcut de bunăvoie, adică, nu am postit, nu am privegheat, nu ne-am rânduit o nevoinţă a trupului, să o câştigăm răbdând în aceste boli. Aceste suferinţe nu vin de la un Dumnezeu pedepsitor şi răzbunător, ci de la un Pedagog şi de la un Tată Milostiv care vrea să contribuie la mântuirea noastră prin această puţină răbdare de care vom da dovadă. Cuviosul Paisie numea cancerul sfânt. De ce? Deoarece zicea că raiul s-a umplut de cei care au murit de cancer. Toţi aceşti oameni chinuiţi de chimioterapie, de raze, de paracenteză, de dureri, de medicamente, vor purta o cunună plină de lumină, dacă vor primi totul cu răbdare, cu nădejde şi credinţă în Dumnezeu. Cine nu se încrede în Dumnezeu şi nu simte mângâierea Lui, vede boala ca pe ceva greu de suportat. Cade în depresie, se izolează, agravându-şi astfel starea.

Aşadar, atât în căsătorie, cât şi în monahism, trebuie să ne aflăm în legătură cu Hristos. Orice relaţie de prietenie, de căsătorie, de colaborare, în care nu există Hristos, sta să se dărâme. Are sigur un termen de valabilitate. Dacă între soţ şi soţie nu există Hristos, după cum vedem gravată pe veche o monedă bizantină în care Hristos îi încununează pe împărat şi pe împărăteasă, fără îndoială că vor ajunge la divorţ. Unii i-au în calcul divorţul înainte de a se căsători. Îl au ca pe o alternativă de moment. Dacă cineva gândeşte aşa, cu siguranţă că se va şi întâmpla. Divorţul nu traumatizează numai sufletele părinţilor, ci şi pe cele ale copiilor, care nu au greşit cu nimic şi care vor avea, mai apoi, diferite probleme: vor deveni nervoşi, superficiali etc. Ajung, din cauza egoismului părinţilor lor, asemenea mingii de ping-pong: un week-end la mama, un week-end la tata, tatăl o condamnă pe mama, mama îl condamnă pe tata. Vă daţi seama ce chin trăiesc aceste suflete nevinovate care vor avea traume pe viaţă.

În încheiere aş vrea să spun că atât căsătoria, cât şi monahismul, duc la îndumnezeire. Aşadar, fiecare îşi va analiza starea sa duhovnicească, se va ruga, se va cerceta pe sine şi o va apuca pe o cale.

Stareţul Moise Aghioritul
Traducere din limba greacă: Cătălin Dobri
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=nlv2UEEuCiY.
Extras din conferinţa „Căsătorie și Monahism” susţinută pe data de 19 Aprilie, 2010, la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, Peloponez

Lascia un commento

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

%d blogger cliccano Mi Piace per questo: