Despre cele şapte cuvinte ale lui Hristos de pe Cruce

rastignirea-domnului

Iisus Şi-a dat duhul pe cruce «la ceasul al nouălea», după 3 sau 6 ore de la răstig­nire (Marcu – 15, 25 – spune că ar fi fost «ceasul al treilea» cînd L-au răstignit, în vreme ce Ioan – 19, 14 – indică «ceasul al şaselea»). În acest răstimp al agoniei de pe cruce, Iisus a grăit în 7 rînduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testa­mentar al învăţăturii şi-al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă nu poate fi stabi­lită cu pre­cizie absolută, căci nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toa­te, ci fiecare pe cîte unele.

1. «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23, 34). La început, Domnul pa­re să privească în jos, la cele ale pămîntului, arătîndu-Şi o dată mai mult grija pentru lu­mea pe care venise s-o mîntuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducînd aminte de porunca înnoită a iubirii, din Pre­­dica de pe Mun­te, ca­re extindea iubirea (agape) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubi­rii dumne­-zeieşti (Matei 5, 44-48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, împinse pînă la jertfa de sine şi mărturi­site de Domnul Însuşi cu vorba şi cu fapta, stau temelie întregului creş­tinism. În acelaşi duh cerem şi-n Rugăciu­nea Domnească (Tatăl nostru): «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Dacă Cel fără de greşeală a ier­tat greşiţilor Săi chiar în toiul greşelii lor, cum oare noi, cei la rîndul nostru plini de gre­şeli, nu vom ierta în urmă greşiţilor noştri? De aceea preotul strigă în noaptea tainei pas­cale: «Să zicem Fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!». Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.

2. «Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai» (Luca 23, 43). Pe aceeaşi linie a iubirii iertătoare («Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci mîntuirea lui») se în­scrie şi a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvântându-se astfel pocăinţa şi dreapta măr­turisire, prin care tîlharul dobîndeşte, chiar în ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hris­tos. Se împlineşte astfel deplin pro­feţia cum că mulţi vameşi (pă­cătoşi) vor dobîndi împă­răţia îna­intea celor ce s-au socotit pe ei înşişi drepţi. Nimeni nu este ireme­diabil pier­dut, iar ju­decata Îi aparţine lui Dumnezeu, Care cunoaşte în orice clipă cele mai din­lăuntru ale noastre şi nu Se zgîrceşte în bunătatea Lui. Cînd tindem să fim necruţători cu cel căzut (precum lapidatorii femeii adultere), judecînd în pripă şi neţinînd seama că nici noi nu sîntem fără de păcat, să ne aducem pe dată aminte că primul intrat în rai a fost toc­mai un tîlhar pocăit în ceasul din urmă! Așadar, această spusă a fost îndreptată către tâlharul care s-a pocăit pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru păcătoşii care se pocăiesc fie şi în ultima clipă. Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi săvârşeşte misiunea şi pe Cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care arată fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.

3. «Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!» (Ioan 19, 26-27). După ce le-a vorbit mai întîi păcătoşilor, ce au mai grabnică trebuinţă de grijă şi de milă decît ceilalţi, Domnul se adresează de pe cruce celor drepţi şi curaţi, maicii Sale şi lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredinţîndu-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci şi acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului – «Noua Evă» – este con­sfinţită astfel ca Maică purtă­toare de grijă a întregului neam creştinesc, care la rîndul lui este chemat să vegheze asu­pra Bisericii maternale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, măsură vie a dragostei ocro­ti­toare şi a comuniunii în Duhul Sfînt. Pătrunşi de acest mare şi tainic adevăr, cîntăm pînă astăzi, şi pînă la sfîrşitul veacurilor, cu smerită înfiorare: «Nu lăsa, Măi­cuţă, să pierim pe cale, / Că noi sîn­tem fiii lacrimilor tale…». Frumos ne învață Hristos. Chiar prin propriul să mod de viață. Aşa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care stătea sub Crucea iubitului ei Fiu răstignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iată mama ta. Cuvintele acestea arată grija de fiu, pe care oricine o datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.

4. «Mi-e sete» (Ioan 19, 28). Răstignitului Îi este sete: lucrul cel mai la îndemână, ca­re se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Şi-a pus viaţa pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decît oţet şi fiere! Celui ce este «dulceaţa lumii», lumea îi întinde, pînă-n ceasul din urmă, amărăciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decît setea de apă a trupului sfîşiat: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului, şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtîndu-ne cru­cea după puteri, oare nu însetăm şi nu flămînzim şi noi, fiecare, ur­mînd lui Hristos, după dragoste şi după dreptate, după «apa vieţii» şi după «pîinea cea spre fiinţă», pe care o cerem zilnic Tatălui nostru Care este în ceruri? Prin setea aceasta, Cel spîn­zu­rat între pămînt şi cer Îşi îndreaptă de-acum fruntea spre Tatăl Care L-a născut «mai îna­in­te de toţi vecii» şi Care «atît de mult a iubit lumea încît pe unicul Său Fiu L-a dat spre moar­te, şi încă moarte pe cruce». Of, Doamne, Ți se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi bătea în faţă, şi una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireşte că Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ţi-e sete de apă sau eşti, cumva, însetat de dragoste? Eşti însetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau şi una şi alta? Iată, legionarul roman Îţi dă buretele înmuiat în oţet. O singură picătură de milă pe care ai simţit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman micşorează păcatul lui Pilat – păcatul împărăţiei romane – faţă de Tine, fie şi cu oţet. De aceea, Tu vei strica împărăţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împărăţie nouă. Aceste cuvinte au fost enunțate și de psalmistul David, fiind apoi consemnate de Sfinții Evangheliști Matei și Ioan (Ps. 68, 25). Ele definesc pe de o parte împlinirea proorocirilor Vechiului Testament despre patimile Cuvântului întrupat, iar pe de altă parte, ipostaza Mântuitorului de Fiu al Omului. Prin moartea Sa, Fiul lui Dumnezeu și-a arătat iubirea de oamen.

5. «Eli, Eli, lama sabahtani?» (Matei 27, 46 ; Marcu 15, 34). «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?». Este «conflictul a două naturi şi a două voinţe reunite în arena ferecată a vocaţiei răscumpără­toare», clamat cu vorbele ome­neşti ale Psalmistului (Psalmi 21, 1). Omul Iisus, Care se ru­gase cu sudori de sânge în noap­tea Ghet­se­manilor şi cerşise să se treacă de la El paharul pătimirii, dar sfîrşise prin a Se în­cre­dinţa voii Tatălui ceresc, strigă acum nu ca un Dumnezeu atot­puternic, ci ca un om covîr­şit de durere în carnea şi-n oasele lui. Omenitatea a fost asu­mată pînă la capăt şi strigătul ei bate la porţile cerului, care nu vor întîrzia să se deschi­dă. Stă în această mare cumpănă a jertfei răscumpărătoare toată frămîntarea biblicului Iov, pusă înainte spre dumnezeiască dezlegare. Nae Ionescu avea toată dreptatea cînd spunea că creştinismul nu este, în ultimă analiză, decît «soluţia dumnezeiască a problemei lui Iov». Am putea spune însă că acest al cincilea cuvânt arată pe cât neputinţă a firii omeneşti, pe atâta clarviziune – fiindcă omul este cel care pătimeşte. Aici, însă, sub suferinţa omenească se ascunde o taină. Iată, fie şi doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea să cutremure mai târziu Biserica şi care învăţa greşit că Dumnezeirea a pătimit pe Cruce. Însă Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul şi cu sufletul, în clipa rânduită să pătimească pentru om şi să moară pentru om; căci dacă în Hristos a pătimit Dumnezeirea, înseamnă că Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de neconceput. Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi înfricoşătoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Prin aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu vine înaintea Tatălui Său ca „Fiu al Omului”. Suferința firii umane a lui Hristos este resimțită în Ipostasul Său. Își are, deci, echivalentul în unitatea treimică a lui Dumnezeu. Strigătul care se aude pe Cruce vrea să spună că Duhul nu-L mai unește pe Fiul cu Tatăl. „Dătătorul de viață” îl părăsește pe Fiu, așa cum și Tatăl L-a părăsit. Duhul Sfânt devine suferința de neocolit întru care Cei Trei se unesc. Tatăl se lipsește de Fiul și Acesta trece, ca într-o clipă de eternitate, prin nemărginirea dumnezeiască a singurătății. Duhul Sfânt, dragostea reciprocă a Tatălui și Fiului, se oferă ca jertfă, își însușește într-un mod specific Crucea, pentru a deveni „puterea de nebiruit a Crucii”. Cabasilas tâcluia astfel aceste cuvinte: „Pe Cruce Hristos a luat asupra Lui moartea însăși. Puterea morții stă în autonomia ei, dar Hristos își dăruiește moartea Tatălui și de aceea în Hristos cea care moare e moartea: „Cu moartea pre moarte călcând””. De atunci, nici un om nu mai moare singur.

6. «Săvârşitu-s-a» (Ioan 19, 30). A se săvîrşi înseamnă, deopotrivă, a se sfîrşi şi a se împlini. Iisus e la capătul misiunii Sale, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvîrşească (sfîrşescă), dar Dumnezeul din El are conştiinţa întreagă a să­vîr­şirii (îm­pli­nirii) planului mîntuitor, a biruinţei divine care va străluci de a treia zi, pen­tru eterni­tate, în lumina neînserată a Învierii. «Săvîrşitu-s-a» nu este atît vestea morţii ca­re dă tîrcoale, cît a plinătăţii ce va să vie şi pe care nimeni şi nimic n-o va mai putea de-acum zăgăzui («Unde este, moarte, boldul tău?»). E atingerea ţintei («cu moartea pre moar­te călcînd»), e triumful Crucii («după care toate se cer»), e repunerea lumii pe fă­ga­şul ei ne-lumesc: «Că­ci noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evrei 13, 14). Deci aceste cuvinte nu reprezintă nicidecum „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă: „S-a săvârşit misiunea răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc”. Săvârşitu-s-a, şi s-a pecetluit cu sânge şi moarte pe pământ, lucrarea cea dumnezeiască a singurului Mesia adevărat al oamenilor. Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama. Urmează ultimul, măreţul act: biruinţa asupra morţii, învierea, slava! Acum, Hristos a terminat toată lucrarea Lui. Fiul lui Dumnezeu și-a arătat, prin moartea Sa pe Crucea de pe Golgota, marea iubire față de oameni, voind prin această ascultare a dezrobi pe pământeni de povara păcatelor și să instituie dreptatea.

7. «Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu» (Luca 23, 46). Sufletul omului se încrede lui Dumnezeu, în răspărul morţii, iar Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de şederea «de-a dreapta Tatălui» cea din veci şi pentru vecii vecilor, căci «Eu şi Ta­tăl una sîntem» (Ioan 10, 30). Săvîrşirea devine desăvîrşire a tainicei iconomii, iar deofiin­ţimea lui Dumnezeu consfinţeşte deofiinţimea şi îndum­nezeirea umanului: «Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dum­nezeu» (nu după fiinţă, dar după har, prin dumnezeiască înfiere). În faţa aces­tei mărturii a Cuvîntului, toate cuvintele noastre se sme­resc şi tac, ca nişte biete unelte ale veacului aces­tuia. Răsăritul cel de Sus ne străluminează lăuntric cu Du­hul Sfînt, Mîngîietorul, şi toate se umplu de har şi se fac una în Hristos, Dom­nul Vieţii şi al Învierii. Fiul îşi dă duhul în mâinile Tatălui Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însă, şi ca să audă şi să priceapă budiştii, pitagoreii, ocultiştii şi toţi acei filosofi care băsmuiesc despre sălăşluirea sufletelor celor morţi în alţi oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele şi minerale. Lepădaţi toate aceste fantezii şi priviţi încotro se îndreaptă duhul Dreptului mort: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul Își încredințează sufletul său de om în mâinile Tatălui, fiindcă, prin Duhul Lui de Dumnezeu, El întotdeauna a fost una cu Tatăl.

Fără îndoială, cea mai dureroasă săptămână din istoria umanității este Săptămâna Patimilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În amintirea acelor teribile zile, o serie întreagă de obiecte, care amintesc de suferințele Domnului, au devenit simboluri ale Patimilor. Printre acestea enumerăm: punga cu 30 de arginți, simbolul trădării lui Iuda Iscarioteanul; Lampașul aprodului Malchus din Grădina Ghetsimani și urechea lui Malchus, tăiată de Sfântul Petru; cocoșul, simbolul negării de trei ori a lui Iisus de către Petru; treptele din fortăreața Antonina, pe care le-a urcat Iisus, spre a fi judecat de Pilat din Pont; cana de apă, ligheanul și stergarul folosite de Pilat după judecată; stâlpul biciuirii lui Iisus, în curtea fortăreței Antonina; biciul roman, flagrum, pus în mâna lui Iisus, ca sceptru după biciuire; capul unui soldat roman ce-L scuipa în timpul biciuirii; mâna unui soldat ce-L pălmuiește în curtea fortăreței; coroana de spini așezată în mod ironic pe cap; haina de purpură roșie așezată lui Iisus pe umeri, ca unui rege de carnaval la serbările hibernale romane Saturnalii; Crucea purtată de Iisus pe Via Dolorosa; năframa Veronicăi, pe care s-a întipărit chipul Domnului, când aceasta i-a șters sudoarea de pe față, pe Drumul Crucii; tăblița de gips cu gravura ironica INRI, care înseamnă, „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”, fixată pe cruce, deasupra capului lui Iisus; ciocanul folosit la baterea piroanelor în mâini și în picioare, precum și la fixarea tabliței cu inscripția amintită; piroanele cu care a fost fixat pe cruce; zarul cu care soldații romani au tras la sorți pe Golgota cămașa lui Iisus; bățul de isop (arbust orginar din Asia Mica) cu un burete înmuiat într-o băutură narcotizantă; lancea cu care a fost Iisus înțepat în coaste de către soldatul Longinus; scara și cearceaful cu care a fost coborât de pe cruce Iisus; cleștele utilizat la scoaterea piroanelor din mâini și din picioare; cele cinci răni: doua în palme, două la picioare și una la inimă; giulgiul în care a fost pus în mormânt Mântuitorul. Giulgiul va fi expus in aceste zile la Torino. Giulgiul este păstrat în catedrala orașului Torino din Italia și este de departe cea mai celebră relicvă din lume, deoarece pe această bucată de pânză creștinii cred că este imprimată imaginea chipului Mântuitorului Iisus Hristos. Pe marginea autenticității acestei relicve se poartă și în prezent aprinse dezbateri, motiv pentru care, până acum, Vaticanul a evitat să se pronunțe tranșant, descriind însă relicva drept „un simbol plin de forță al pătimirii lui Hristos”.

Să ne tânguim pentru cele pe care le-am oferit lui Dumnzeu și totodată Om devenind, pentru mântuirea noastră. A venit la noi pentru a ne mântui, și l-am răstignit.

De acum va trebui noi să strigăm:
Doamne, treacă de la noi păharul pe care trebuie să-l bem.
Facă-se în toate voia Ta!

Lascia un commento

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

%d blogger cliccano Mi Piace per questo: